Capcanele Imortalității
Recenzie ”Mineral” de Mircea Opriță in Helion Online nr.59

Email

A trecut un an de la debutul colaborarii dintre Marian Truță și Dănuț Ungureanu, iar relația aceasta pretinde deja să fie luată în serios: Editura Nemira publică în decembrie 2015 al doilea volum din seria începută prin romanul Vegetal. Intitulându-l Mineral,autorii țin să sublinieze și prin titlu apartenența cărții la serie. Este tot un roman, dar unul de succesiune ideatică mai degrabă decât de continuitate morfologică, prin subiect, cadru, personaje și acțiuni, cum ne-am fi așteptat de la o construcție epică (trilogie, ciclu) de factură convențională. Nu vom găsi, prin urmare, capete de fir rămase la vedere din romanul anterior spre a fi dezvoltate și țesute într-o pânză epică suplimentară și nici personaje recuperate eventual din condiția „vegetalului” pentru o aventură propusă de sugestiile epice ale altui „regn” fizic. O punte de legătură ar putea fi aici motivul Ciscarpatia, ca spațiu geografic remanent dintr-o lume pe care romanul anterior o pretindea integral pentru experiența insolită a personajelor sale, iar acum apare ca un teritoriu oarecum ancestral, chiar dacă deteriorat față de ipostaza sa istorică. Simplă scenografie pentru o intrigă desfășurată global, chiar cosmic, fiindcă viitorul abordat aici de cei doi scriitori deveniți autor unic privește un moment de ruinare și mai avansată a civilizației umane, prin comparație cu cel propus în romanul anterior.

Chiar afectate de catastrofa ambiguă prin care lumea de azi și-ar fi pierdut, sub presiunea vegetalului malefic, structurile sociale și criteriile comportamentului tradițional, personajele primului roman al seriei n-au ieșit totuși din clișeele mentale ale prezentului. Oamenii aceia de sorginte rurală voiau să recâștige normalitatea printr-o revenire la starea de dinainte de catastrofă, inclusiv printr-o ștergere din memorie a agresiunii virtuale căreia le-a fost dat să facă față. În Mineral, însă, lucrurile stau altfel. „Realitățile” distopice sugerate aici țin de convenții acceptate pentru cyberpunk și nu întâmplător scrierea părăsește ritmul lent și linia clasică, experimentate anterior, avansând cumva în vecinătatea unui roman mai vechi al lui Dănuț Ungureanu, Aşteptând în Ghermana(1993). Acolo, un mutant înzestrat cu resurse fizice și psihice supraomenești, Genetiah Yablonski, își desfășura aventura pe un glob terestru acoperit integral de revărsarea unei aglomerări urbane pentru care geografia nu mai reprezintă decât o înlănțuire de cartiere apocaliptice, dominate de ruină și de păcate precum violența, dezmățul crâncen și crima. Mineral își dezvoltă acțiunea într-un univers similar, marcat însă într-o mai mare măsură de coordonatele socio-politice emanate din prezentul nostru recognoscibil. Recognoscibil mai ales în părțile sale sumbre, în tendințele distopice continuate dincolo de orice iluzie privitoare la moralitatea omului și la binele social. Lumea imaginată de tandemul Truță-Ungureanu generalizează mizeria, sărăcia extremă, egoismul nezdruncinat și manifestările de o violență fie primitivă, fie în mod obscur controlată de indivizi și instituții poziționate dincolo de orice răspundere socială și acționând dictatorial.

Oamenii acestui viitor al valorilor răsturnate sunt și ei un fel de mutanți construiți de alianța abandonului moral cu o tehnologie perversă. După un roman al explorării prin insolit și al călătoriei inițiatice, cum era Vegetal, avem acum unul de enigmă și acțiune, centrat pe două intrigi complementare. Prima privește căutarea fugarului Cruz Webber, personajul evadat din condiția metamorfotică pe care marile societăți postindustriale o pregătesc pentru populația supranumerară a Pământului de peste secole. Avem aici o desfășurare polițistă, pe gustul consumatorului nepretențios de SF, mulțumit cu ficțiuni oricât de neverosimile, oricât de șablonizate, cu condiția ca ele să-l țină într-o tensiune de thrill. Cealaltă intrigă e mai rafinată, implicând motive de gen subtile, apte să exprime chiar o poezie stranie, apreciată de pretențioși. Nu e tocmai simplu să faci convingătoare o idee precum fuziunea organicului cu anorganicul, idee așezată la baza ficțională a acestei speculații anticipative. Dar trebuie să admitem că autorii caută pentru ea soluții inteligente, de certă finețe:

„Cu vremea, infiltrându-se prin clincherul transparent în care fusese scufundat, atomii pietrei se lipiră de cămașa fuzio, zidind împrejurul său un strat subțire, mai subțire decât pânza cămășii înseși, de forma corpului. O altă cămașă se țesea, dar croiala ei n-avea să păstreze aparența omenească decât o perioadă. Urma să se îngroașe, să se solidifice în structuri neregulate, diforme, peste tot unde era nevoie, după cum băteau vânturile și focurile cosmice.

După un alt timp, firimituri de piatră începeau să pătrundă dincolo de clincher și cămașa fuzio, iscodind hotarele organismului său, încercând să se adapteze celulelor vii. Iar epiteliul își trimitea primii cercetași în exterior, cu sutele de mii, colonizând piatra care saturase clincherul transparent. Clădeau avanposturi invizibile, conviețuind cu atomii și moleculele minerale, până când, așa cum se petrecuse istoria, din hăurile timpului, popoarele se asimilau unele pe altele, devenind totuna.”

Aflată la granița ipoteticului incert cu fantasticul, perspectiva „cufundării în litostază” vizează câștigarea nemuririi și, totodată, accesul la marile călătorii cosmice, făcute dincolo de limitele sistemului solar. Celor grefați pe roca siderală a asteroizilor li se promite un nivel de conștiință aparte, derivată din eternitatea pietrei, de unde și sentimentul că părăsirea relelor Pământului, a limitelor și slăbiciunilor omenești, va putea aduce după sine un alt mod de a judeca Universul, ca prin lentila rece și infinit răbdătoare a unei inteligențe artificiale.

„Sufletul, una cu piatra, aproape nemuritor, rotindu-se veșnic prin galaxie, gândind fără încetare, speculând, inventând jocuri tot mai complexe, scriind în memorie biblioteci nesfârșite, împărtășindu-mă doar sinelui, imaginându-mi în cele din urmă că întreg Universul se reduce la mine.

Simțind ce? Nimicul, vidul. Spațiul fără margini, desfășurându-se în calea mea. Învățând să adulmec, să gust hidrogenul, învățând să mă satur cu praf cosmic, să vântur atomi și molecule, deslușind cum să mă încălzesc când mi-e frig, prin atingeri ale gazului interstelar. Dansând în vârtejurile găurilor negre, luând parte, mut și orb și veșnic, la nașterea sorilor noi, magnifici, sub lumina cărora lumi miraculoase vor prinde cândva viață și vor zămisli, la rându-le, ființe dornice să fugă, să umple imensitatea spațiului.”

Dacă luăm în seamă doar această dimensiune care înscenează poetico-filozofic o conjunctură SF, va trebui să acceptăm că ea ar putea să acopere întinderea unei povestiri, eventual a unei nuvele. Dar autorii și-au propus un roman, ceea ce presupune ca nucleul amintit să fie inclus într-o carcasă epică mai largă, potrivită totuși cu ideea SF. Însăși această idee suferă în roman răsturnări de situații care o conduc, dinspre perspectiva promițătoare a transformării omului într-o ființă cosmică, spre o mașinație cu caracter secret și profund alarmant. O spune deja pomenitul Cruz Webber, evadatul din piatră devenit, spre neliniștea autorității oligarhice, un fel de campion al trezirii, din amorțeala minții, a victimelor minciunii oficiale:

„Ce vor de la mine…? Poveștile pe care mi le-a spus piatra, pe care le-a spus tuturor celor ce-au coborât în ea, știind, ca și Speer-Leblanc, că ei oricum nu vor mai putea povesti altora. De-aceea niciun fugar n-a rămas în viață. Ca să nu le spună și celor de pe Pământ. Că fuzio nu e nemurirea, ci doar poarta plecării ultime din omenesc. Numai o minciună uriașă, cât planeta, cât întregul sistem solar. Afacerea colosală, religia strivitoare, scara spre puterea absolută, toate ridicate de nebunia unui singur om. Dacă el este cu adevărat om și nu un program indescifrabil, care a dobândit conștiință…”

Așa cum o formulează romanul Mineral, ideea e chiar frumoasă și tinde să facă să vibreze un nivel moral al conștiinței: câștigată în sine și pentru sine de o inteligență artificială, nemurirea devine capcană pentru omenescul propriu-zis; ca și pentru întreaga omenire, de altfel, întrucât meteoriții cu trupuri grefate și asimilate regnului anorganic pot fi manipulați de așa manieră încât, prin ciocnirea lor dirijată cu Pământul, să distrugă în folosul „Corporației” orice rezistență a unei populații terorizate de indescifrabilul mesaj apocaliptic.

Romanul lui Dănuț Ungureanu și Marian Truță are, așadar, destule elemente care să-l transforme într-un bestseller adresat marelui public. O bună parte din paginile lui sunt consacrate căutării lui Webber prin cotloanele ruinatei lumi a viitorului, acțiune repovestită și din unghiul ucigașului plătit, un ins pe cât de tenace, pe atât de înzestrat cu inteligența nemiloasă pretinsă de epoca sa. Alt fir al aventurii urmărește destinul dramatic al unei nave spațiale cu prizonieri ai litostazei lansați spre stele, pentru ca un alt rebel ieșit din minciuna programată, Tomas Isahagian, să descopere un adevăr chiar mai catastrofal, acela că Universul, pentru omenire, nu există decât în perimetrul limitat al sistemului solar. Un perimetru unde explorările temerare de odinioară lasă câmp liber de acțiune inițiativelor piraterești, așa cum scena de inspirație cyberpunk a Pământului se umple și ea cu figuri colcăitoare în mocirla propriei lor nimicnicii. Ceea ce scoate, însă, subiectul de sub incidența romanelor de senzație și aventură comună este, cum s-a văzut deja, surprinzătorul miez poetic al principalului motiv SF abordat și în jurul căruia se manifestă, cu un bun simț al măsurii și al echilibrului, toate mișcările antrenate de acțiunea cărții. Nu în ultimul rând, succesul literar al romanului este asigurat de scriitura abilă și inteligentă a autorilor săi.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

2 × 3 =