Spre
Recenzie ”Luna în orașul blestemat” de Marioara Novac, Revista Vatra Veche

Email

”Nimeni nu se scaldă de două ori în acelaşi râu, deoarece nici râul şi nici omul nu mai sunt la fel.” zicea Heraclit, în Antichitate, despre modificarea iute a vremii și a vremurilor…Butada, lăsată moștenire, a început a se aplica prin simpla”ștanțare”, fără vreo decelare suplimentară, astfel încât, în contemporaneitatea atât de marcată de ritm, know-how și de un soi impudic de transparență (!), nu mai există vreo străduință excesivă de reactivare semantică potrivită contextelor, înțelepciune care ar feri umanitatea de efectul de vertigo.

Autosuficiența, sentimentul de absolut cognitiv, simularea fericirii au devenit noile etichete, laolaltă cu histrionismul, mascarea, pastișa și  falsul. Social și politic vorbind, impresia de nisipuri mișcătoare, de inconstanță, nu ar trebui să fie atât de evidentă, căci este osatura comunitară. Dar ea, în prezentul alert, nu mai este niciodată aceeași, ci într-o continuă schimbare, mai precis, alunecare și, mult mai precis, degradare, imperceptibilă în lumea glitter și consumeristă…

Când este, însă, captată de ”senzori”, de voci care intuiesc dincolo de formalismul de mucava, sensuri  agresive, se nasc indicatoare ale unor devieri deloc comode, căci timpurile se schimbă, iar cele noi devin, instantaneu, vechi, maculate, grosiere și lipsite de speranță. Cum răul se elimină, uneori, prin intervenții brutale, prin exorcizare și contraforță, cărțile nu mai au fraza șlefuită și diegeza plăcută, cât pentru o relaxare, la o cafea, pe terasă, iar mizeria capătă dublu sens și vehiculează, în subsidiar, alegoric, sensuri de revoltă.

”Luna în orașul blestemat”x este un astfel de text în care toposul este orașul plin de secreții umorale, scursori de mahala, întunecate și burlești, Timpul curge încâlcit, ca un melanj pre-postcomunist, dar și pre-postrevoluționar, într-o Românie scindată în raioane și cetăți dominate de jointuri, decrepiți,  prezidenți trăitori în Primăvară, victorași și tatuaje, scârnăvii și sentimentul de noapte polară.

Fundalul e puternic amprentat de miorlăituri de manea, răcnite obsesiv până când virusează celulele, vigilanții suferă de nomadism și de o crâncenă depresie, de un onirism amestecat cu realismul vulgar și puroiat. Nici eroul nu scapă; sau tocmai el, vocea apropiată sinelui narator simte visceral neputința, durerea, micimea și nu poate fi outbox decât prin spunere.

Pamflet politic, cartea imaginează o minus Românie, fără nimic și, paradoxal, plină de nimic, este o distopie amară care face lectura deloc facilă, pentru că amprentează în mod agresivși interogativ… Dacă râul se shimbă, omul se lasă doar schimbat? Sau se trezește?

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

17 + 20 =