Tot strada e mai tare
Haz de (ne)caz

Email

Se fac deja vreo trei decenii de când omul de pe stradă nu se mai supără că e identificat ca atare. S-a obişnuit cu sintagma, ca şi când ar fi vorba despre o haină de lucru, o salopetă, un combinezon din cele la modă zilele astea.

Nu ştim de ce politicianul, analistul şi comentatorul, când se referă la insul obişnuit, îl numesc „omul de pe stradă”. Cei mai mulți dintre oamenii despre care vorbesc specialiştii au şi ei, totuși, o casă a lor. Atunci, mai ales de când cu pandemia asta, de ce folosesc sondajele drept subiecţi tot „omul de pe stradă” şi nu „omul din casă”? Poate să fie vreun semn că în curând vom ajunge cu toţii pe carosabil.

Indivizii manipulați de statistici, aceia care conviețuiesc cu salariile mici, ratele, concediile în hoteluri părăginite, alimentele măsluite, funcţionarii funcţionând pe bază de şpagă, apa caldă rece, formează de obicei categoria „omului de pe stradă”. Să deducem că ăilalţi – „oamenii din case”, au de toate?

Politicianul, analistul şi comentatorul i-au lipit omului eticheta „de pe stradă” pentru a opera mai uşor cu dânsul şi a-l supune la tot felul de scamatorii, perversiuni şi experienţe. Ar fi interesant de ştiut cum se gândesc aceşti specialişti la ei înşişi. Îşi spun ei, lor, „oameni de pe stradă”? Dacă-i pe-așa, aș zice că strada e un loc tot mai deocheat.

Una dintre cele mai fascinante activităţi care se petreceau pe trotuar (când aveam voie să umblăm pe el) era chestionarul, numit ba „sondaj”, ba „grupaj”, ba (să ne ierte Dumnezeu, că tare mai suntem poeţi) „pulsul străzii”. Pe când „tensiunea străzii”, „glicemia străzii”, fundul de ochi, hemoglobina şi leucocitele, examenul de urină, testul covid pe bază de întrebări?

În realitate, având la îndemână doar un formular și niște tupeu, putem să ne distrăm de milioane, pozând în analiști și obstrucţionând trecătorii, cu întrebări scornite de fulgerul ori noaptea minţii.

De exemplu, ştiu şi eu, închiderea unor spitale. La televizor, prin presa online, la radio, personaje mai mult sau mai puțin importante ale țării explică, „aşa, ca să înţelegem cu toţii” (vai mama noastră…) ceva care ne-aruncă într-o beznă totală.

Boala veche a specialiştilor: îşi imaginează că toţi ceilalţi suntem de asemenea specialişti şi ne vorbesc ca atare. „Ei, zicem noi, mai năuci decât eram înainte să ni se explice atât de limpede, da’ ia să vedem, frate, omul de pe stradă, în această chestiune, ce spune: e bine să se închidă nişte spitale?”

În primul rând, nu ştiu de ce trebuie să vedem ce tot zice omul ăsta de pe stradă despre una şi despre alta. Ori ne vedem fiecare de treabă, ori cerem părerea celui de lângă noi pentru orice decizie, că aşa pare corect.

În al doilea rând, dacă-i pui omului de pe stradă întrebarea de mai sus, ce te-aştepţi să-ţi răspundă? Ce răspuns poate să vină după întrebări ca: „e bine să se închidă spitale, orfelinate, biblioteci, pieţe, şcoli, drumuri, ziare, magazine etc?” Când aude de închis, omul gândeşte reflex că e de rău.

„Pulsul străzii” este o şmecherie care-i face pe naivi să creadă că tema e abordată cu maximă seriozitate. Dacă toți oamenii ăia „de pe stradă” ar fi la curent cu detaliile problemei, treacă-meargă. Dar aşa, cei care nu pricep nimic îi zăpăcesc şi pe ăia care, de bine-de rău, începuseră să mai priceapă câte ceva…

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

eight − 6 =