Partizani prin munții artei
Haz de (ne)caz

desen de Traian Furnea

E o minune să-i asculţi pe cei care se autointitulează disidenţi ai artei. Dacă până în momentul în care încep ei să depene amintiri ziua se anunţa mohorâtă şi fără finalitate, îndată ce se hotărăşte unul să facă dezvăluiri în premieră, pe un ton scăzut, privindu-şi mâinile („mâinile astea m-au ţinut în viaţă”), atmosfera se electrizează subit, ca în timpul marilor furtuni.

De asemenea, când un artist disident poposește câteva clipe printre noi, ca să ne spună cum a fost când a refuzat, pe vremea comuniştilor, să scrie (recite) o poezie închinată secretarului judeţean de partid, şase disidenţi invidioşi răsar de nicăieri şi-i iau pur şi simplu omului disidența din gură.

Ăla se apucase, de sanchi, să-i facă activistului de la fabrică o statuie, dar la sfârşit a dat ca din greşeală cu dalta şi i-a stricat nasul. Ce mai tevatură s-a iscat! Ăstălalt a lucrat un tablou pentru şeful de post din comună, însă pe parcurs l-a pictat cu mustaţă. De-atunci, de la mustăcioara aia, miliţia (fosta poliţie) n-a mai avut nicio autoritate acolo.

În fine, alţi disidenţi făceau parte dintr-un montaj literar-artistic, care de ochii lumii slăvea societatea socialistă multilateral dezvoltată, dar foloseau cuvinte cu două înţelesuri („mină”, „scaun”, „buhai”, „stop”, „fir”) pentru a îndemna populaţia la rezistenţă. Chestie deşteaptă, care a erodat sistemul comunist la temelie, fiindcă fiecare spectator al montajului literar-artistic îşi alegea înţelesul care-i convenea, pentru lupta în ilegalitate. Mai mult, după fiecare dans tematic, în culise, dansatorii îşi făceau unul altuia semne obscene, ruinând astfel şi morala omului nou.

Disidenţii se ciondănesc niţel pe tema întâietăţii la disidenţă, dar în cele din urmă fac pace. Doar i-a unit aceeaşi cauză. Despre artiştii cu nume mari („las’ că ştim noi cum au ajuns mari…”) – numai cuvinte de dojană. „Ăia” au pictat, au sculptat, au dansat şi au scris (recitat) pentru bani toată viaţa lor, fără deosebire de regimul politic. „Ăia” n-au opus rezistenţă.