Vrem buget cu vino-ncoace

Email

Întrebarea „trece bugetul?” are în fiecare an darul de a-mi stârni imaginaţia, zugrăvind pe pânza minţii portretul unei tinere ţărănci, cu călcâiele roşii, care încearcă să treacă puntea peste apele umflate ale pârâului. S-o duce la şcoala de meserii? S-o duce la ferma de vaci? O avea un drăguţ pe malul celălalt? Nici că-mi pasă. Mai mult mă interesează faptul că şi-a suflecat poalele cămăşuţei, ca să nu se stropească.

Aşadar, „trece sau nu trece bugetul?”. O nouă imagine începe să prindă contur. E mai degrabă o statuie imensă de bronz, cocoţată cu chiu, cu vai, pe un cărucior de hipermarket (tot ce s-a putut găsi mai bun), care trebuie trecută pe sub arcada ieşirii sau intrării unui tunel. Ce se vede la capătul celălalt se deduce cu greu de aici, subteranul fiind foarte lung. Toţi s-au obişnuit, de vreo câteva decenii, să-i zică „luminiţa de la capătul tunelului”. Dar ce poznă o mai fi şi aia? Poate să fie o sursă de lumină sau nişte mucegai strălucitor. Ori, de ce nu, dintele de aur sclipicios al uneia, Luminiţa.

„Cum ne descurcăm anul ăsta, fraţilor?”, zice omul care trage de cărucior, de obicei premierul. Statuia înfăţişează o femeie înaripată, avântându-se spre viitor, suflând într-o trompeţică. I-am zice „Victoria de la Samotrace”, dacă nu s-ar numi „Bugetul de la Palatul Victoria”. La început, are tot ce-i trebuie unde-i trebuie, ceea ce pentru o femeie nu e rău, iar pentru un buget ar fi ideal. Atâta doar că, fir-ar să fie, niciodată nu încape pe sub arcada tunelului.

Ce facem? păi, hai să renunţăm la trompeţică. În definitiv, cine se poate îndrăgosti de o femeie care cântă la trompeţică?

Urmează o nouă încercare. Uite că tot nu încape. Nu putem ajunge la capătul celălalt al tunelului, unde luminița…

Ce-ar mai fi de făcut? Aripile parcă nu-şi au locul în zilele noastre. „Înaripate” nu rimează în niciun caz cu „austeritate”. Aşa că jumulim şi aripile. Acum ar intra cât de cât pe sub prima arcadă, dar se înţepeneşte după un metru.

Înainte de o nouă încercare, dăm jos una dintre mâini şi pilim capul până la jumătate. Mai ţine puţin la nas, însă când forţăm e-n regulă.

„Trece bugetul?” Trece, domne, uite că trece, deși râșcâie rău pereții tunelului. La capăt, nişte gură-cască privesc ce-a ajuns la ei, ce-a ieșit din beznă. Statuia mutilată, defilând, nu maiestuoasă, ci patetică, în căruciorul ei de hipermarket.

Spectatorii beneficiari îşi scuipă-n sân, înfricoșați: „Urâtă-i, Doamne!”

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

5 × 5 =