Cartea nimicurilor (10)
Fragment din romanul cu același nume, aproape gata

– Să-ți fac patul pe canapea? a zis Daniela, ignorând umorul involuntar al întrebării.

Ar fi fost zadarnic să-i explic de ce mă amuz. Oamenii zic „să fac patul”, fie că or să doarmă pe o canapeluță de un metru jumate, ca în cazul de față, fie că e vorba de niște pături întinse pe covor, ori salteaua, mai degrabă sacul umplut cu paie, din pod. Oricât de nonconformistă tânjea să se dea, nici prin cap nu i-ar fi trecut să zică „hai să-ți fac canapeaua”.

– Sau, dacă vrei, poți să dormi cu mine, în pat.

Ce-i drept, mă gândeam la asta de când pornise trenul, iar pe drumul dintre gară și garsoniera ei plănuisem în fel și chip cum ar fi mai bine să fac.

– Pe canapeaua asta e de-ajuns și-o batistă în loc de cearceaf, am zis voios. Dar nu ți-e frică să te bagi în așternut cu un bărbat străin?

Mi-a aruncat una dintre privirile ei celebre.

– Mie nu mi-e frică de nimeni!

Am mâncat în chicineta garsonierei confort doi (fără balcon) pâine cu brânză și roșii. De ceapă nu ne-am atins niciunul. Ăsta poate că era primul semn, deși nu atât de convingător. Îmi mai trebuiau și altele.

După „cină”, s-a întins căscând zgomotos, declarându-se frântă.

– Abia aștept să mă bag în pat.

– Și eu, i-am răspuns în doi peri.

N-avea de ce să fie frântă, că doar nu mersese la prașila a doua dis de dimineață. Și de obicei, că mereu se lăuda cu asta, rămânea lipită de ecranul televizorului până pe la două noaptea. Căscatul ăsta poate era un alt semn.

Încă unul mi s-a părut c-ar fi maieuțul și chiloțeii cu care s-a tot fâțâit pe-acolo, în loc să-și pună pijamaua ei preferată, aia cu iepurași.

Așa c-am stins lumina și ne-am întins la orizontală, ca doi osteniți ce ne aflam. Firește că n-am avut nevoie de pilotă, pe care, într-o înțelegere nerostită, am împins-o împreună jos din pat, cu picioarele.

– Noapte bună…

– Somn ușor…

De-acolo a început totul.

Se culcase cu spatele la mine, iar eu zăceam cu fața în sus și deocamdată nu îndrăzneam să fac nicio mișcare. Habar n-am de ce-mi imaginasem că lucrurile vor merge de la sine dacă ea o să adoarmă înaintea mea. Nu era chiar beznă. Lumina slabă a străzii reușea să urce până la etajul nouă și să se cearnă prin perdelele Pașcani, subțiri, vaporoase. Era de-ajuns ca să putem dormi, dar era de-ajuns și ca totul în jur să pară fermecat, ambiguu, ispititor. Am întors capul și-am întrezărit lângă mine, la nici o lungime de braț, linia delicată a gâtului, umeii mici, rotunjimea amplă a șorldurilor. Sângele îmi năvălise în tâmple. Firește, nu numai în tâmple…