Mai prieten ți-e dușmanul
Fragment din romanul „Orgasmul muzei”

(„Mare belea şi prietenia asta”, se mai trezea totuși Maestrul, din când în când, la cinica realitate, care-i susținea alcătuirea indestructibilă, o structură de oțel.

Conceptul a funcţionat întotdeauna ca o frână pentru pornirile fireşti ale omenescului. Oștiri imense de ipocriți și fățarnici defilează sub deviza potrivit căreia prietenul nu ţi-l faci şi ţi-l desfaci, prietenul e pe viaţă, bla-bla-bla… Deci, dacă a trecut ceva vreme şi constaţi că suma defectelor sale e mai mare decât suma calităţilor, asta e. Îl cari în spinare, ca pe-un bolovan, „până când moartea vă va despărţi”.

Dar când realizezi că suma defectelor etalate de așa-zisul prieten depăşeşte calităţile tuturor oamenilor de pe pământ? Dar când îți dai seama ce imensă slăbiciune e prietenia pentru prieteni?

Ca aplicație practică, pentru a reuși în viață, e musai bine să fii bun cu duşmanul şi rău cu prietenul. Fiind bun cu duşmanul, când te calcă în picioare, se cheamă că eşti un adevărat creştin. În plus, nu rişti să-l superi mai rău. Un duşman supărat ţi-e de două ori mai duşman. Dacă însă eşti rău cu prietenul şi ăla se supără, atâta pagubă… Îi trece, că de-aia ţi-e prieten. Poţi chiar să-i baţi şi obrazul, c-a avut neruşinarea să se ofenseze.

Pe de-asupra, când eşti rău cu un prieten, când îl hărţuieşti, când îl înşeli, când îl minţi, când îl umileşti, nu faci altceva decât să-l călești pentru înfruntările dure de mai târziu, cu duşmanii. Negreşit o să vină o vreme când îţi va mulţumi. Şi-ţi va fi de două ori mai prieten.)