Fata și Frica
Fragment din romanul „Fata și Frica”, în curs de apariție

Email

Și-acum uite-i, față-n față. O fată și-un golan bine înțolit.

‒ Frate-miu Viorel mi-a zis că ești sor-sa mare al copilei care adăpostim. Dar habar n-am nici el numele vostru de familie. Nu i-a dus mintea să se intereseze, a fost prea puturoși. Nici nu putem să facem cunoștință cum se cuvine. Vezi cu ce proști lucrez eu, Luca dragă?

‒ Dumneavoastră vorbiți foarte bine românește, zice ea. Ați învățat la școală?

Bărbatul o privește cu simpatie, deși s-ar putea ca întrebarea ei să fie mai mult o aroganță, un sarcasm, o caterincă, după cum obișnuiesc să spună românii.

‒ Școala vieții, ziceți voi peste Dunăre. Eu am crescut în orfelinat din Giurgiu, Luca dragă, până și-a dat seama baștanii că locul meu ar fi mai degrabă peste fluviu, în Ruse. După rubedenii îndepărtate care încă mai aveam (și care durea la cur de mine). Frumos oraș, Ruse, ai fost?

‒ Încă nu. Dar mergem negreșit, curând, când ne-ntoarcem la București. Vin după noi mâine niște domni comisari, în frunte cu Dani Luna, ați auzit de dânsul?

‒ Nici pomeneală, Luca dragă. Dar dânsul auzit de mine? De Strach, bulgăroi cu ceafa groasă? Ha-ha-ha, vezi, îmi amintesc. „Scrisoarea a treia”, de Eminescu.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

3 + 4 =