Are lumea bani?
Din volumul „Români în vorba goală”
Nişte inşi, după ce-au devorat un curcan până la oase, ajutând dumicaţii cu şpriţuri, iar acum aşteaptă nişte cafele, abordează problema spinoasă a existenţei. Aspectele sunt mai întortocheate decât par la prima vedere, dar ei nu sunt oameni de prima vedere. De-ar fi fost aşa, curcanul şi-ar vedea şi-acum de-ale lui.
Reiese din discuţii că oamenii din jurul nostru sunt prefăcuţi şi cam avari. Întrebarea de la care porneşte demonstraţia este:
„Zici că n-are lumea bani?”
Toţi cei adunaţi în jurul oaselor de curcan sunt de acord că are. Dar lumea ţine banii la ciorap şi se vaietă că n-are.
Contradicţia este ilustrată copios. De exemplu, sunt foarte multe maşini străine pe stradă? Sunt. Înainte erau numai Dacii, şi alea ale cui îşi permitea. Acum sunt o mulţime de maşini străine. De unde, vă-ntreb, dacă n-are lumea bani?
Un altul aduce şi dânsul exemplul său. La casele de schimb vin mulţi oameni îmbrăcaţi sărăcăcios şi cam traşi la faţă. Ei schimbă mii de lei, pe care le scot, cu mâinile tremurând, de prin buzunare sau pungi de plastic, pe euro. De unde, dacă toată ziua se vaietă că n-au bani? Discuţia continuă multă vreme, o şezătoare a exemplelor.
Semnul grăitor că remarcile sunt pertinente este închiderea cercului, revenirea dinspre general spre particular, relaţia de complementaritate dintre exterior, cosmic, şi interior – umanitate. După ce-au stabilit că lumea are bani, dar se vaietă toată ziua că n-are, vorbitorii simt că au datoria de a se apleca spre ei înşişi, pentru o scurtă şi modestă introspecţie.
„Uite, cum stăm noi toţi aici, uite, oasele astea de curcan, cafelele… Nu ne văietăm noi toată ziua că n-avem bani? Şi când colo… Curcan, cafele…”
Cineva obiectează că şpriţurile au rămas de la Revelionul trecut, curcanul era o găină tare, adusă de la o cumnată de prin părţile Sucevei, iar cafelele sunt mai mult apă de la robinet. Acelaşi îndrăzneşte să presupună că există totuşi, printre cei care se vaietă toată ziua că n-au bani, oameni care chiar cunosc foamea. În acest moment, prin consens general, se trece la o altă axiomă, care-şi va avea porţia ei de dezbatere:
„Hai, domne, că n-a murit nimeni de foame în Ţara Românească… Şi să mai vină un rând!”
Add Comment