Râsu’ – plânsu’
Din volumul „Români în vorba goală”

Cu siguranţă, afirmând că în ziua de astăzi plânsul e pe cale să câştige definitiv bătălia cu râsul, nu risc să-mi înscriu numele în galeria marilor descoperitori ai omenirii.

Tot mai mulţi oameni se plâng că nu mai pot râde. Dintre aceştia, de asemenea, o bună parte au elaborat formule de consolare, în sprijinul iluziei că suspinele sunt o binefacere: „plânsul e o uşurare”, „lacrimile elimină toxinele din organism”, „din durere se naşte frumosul”, „după întristare vine bucurie” ş.a.m.d. Acestora, partizanii tot mai puţini ai râsului le opun replici palide precum „un sfert de oră de râs – un an în plus de pensie”, „să facem haz de necaz”, „cine râde la urmă râde mai bine”. Să vedem însă dacă mai rămâne cineva la urmă.

În spiritul celor enunţate, am propus formarea unui comitet de iniţiativă pentru alcătuirea primului grup de întristare din istoria divertismentului românesc. O astfel de trupă n-ar face decât să vină în întâmpinarea apetitului tot mai accentuat al cetăţeanului pentru supărare. L-aş numi „grup neumoristic” sau, şi mai bine, „grup supăristic”.

În definitiv, eforturi pentru întristarea populaţiei se fac la toate nivelurile. Grupul supăristic este emblema de care are nevoie grimasa naţională. Preselecţiile vor fi extrem de dificile. Oferta este uriaşă. Atâta lume tristă ca prin părţile noastre nu mai vezi nicăieri. Juriul, dacă nu este compus din oameni care ştiu ce este aceea o tristeţe de calitate, o să aibă mult de pătimit.

Avantajul grupului supăristic e acela că nu are limite de componenţă. Poate porni de la o mână de trişti şi, în scurt timp, prin adeziuni multiplicative (orice trist întristează alţi doi), devine un supergrup de supertrişti. Curând, jumătate din populaţie face parte din grup, iar cealaltă jumătate priveşte.

Apoi, echilibrul se rupe. Nu mai sunt spectatori. Doar un imens grup supăristic, întristaţi care se produc performant pentru un singur privitor.

Iar ăsta, culmea, se prăpădeşte de râs.