Să vă zic eu cum e cu deficitul și cu bugetul

Întrebarea „Trece bugetul?” are, în fiecare an, darul de a ne stârni imaginaţia, zugrăvind pe pânza minţii portretul unei tinere ţărănci, cu călcâiele roşii, care încearcă să treacă puntea peste viitura deficitului. S-o duce fata la şcoala de meserii? S-o duce la ferma de vaci? O avea un drăguţ pe malul celălalt? Nici că ne pasă. Mai mult ne interesează că şi-a suflecat poalele cămăşuţei, ca să nu se stropească politic.

Aşadar, „Trece sau nu trece bugetul?”

O nouă imagine prinde contur. E mai degrabă o statuie imensă de bronz, cocoţată cu chiu, cu vai, pe un cărucior de supermarket (tot ce s-a putut găsi mai bun), care trebuie trecută pe sub arcada intrării/ieşirii unui tunel. Ce se vede la capătul celălalt e aproape imposibil să deducem, subteranul nostru național dovedindu-se foarte lung. Peste treizeci de ani-penumbră.

Toţi s-au obişnuit, de câteva decenii, să-i zică „luminiţa de la capătul tunelului”, dar ce poznă o mai fi şi aia? Poate o sursă de lumină, sau nişte mucegai strălucitor. Ori, de ce nu, dintele de aur sclipicios al vreuneia, Luminiţa.

„Cum facem, fraţilor?”, zice omul care trage de cărucior, fie el premier, președinte, ori simplu(?) cetățean.

Statuia înfăţişează o femeie înaripată, avântându-se spre viitor, suflând într-o trompeţică. Are tot ce-i trebuie unde-i trebuie, ceea ce pentru o doamnă nu e rău, dar pentru un buget este irealizabil. Atâta doar că nu încape pe sub arcada tunelului.

Ce facem? Renunţăm la trompeţică. În definitiv, cine se poate îndrăgosti de o frumoasă care cântă la trompeţică?

Uite că tot nu încape. Ce-ar mai fi de făcut?

Aripile parcă nu-şi au locul în zilele noastre. „Înaripate” nu rimează cu „austeritate”. Aşa că jumulim şi aripile. Acum ar intra cât de cât pe sub prima arcadă, dar se înţepeneşte după un metru. Dăm jos una dintre mâini şi pilim capul până la jumătate. Mai ţine puţin la nas, însă când forţăm e în regulă.

„Trece bugetul?”

Trece, domne. La capătul tunelului, nişte gură-cască privesc statuia defilând maiestuoasă în căruciorul ei de supermarket şi-şi scuipă-n sân:

„Urâtă-i, Doamne…”