Pericol de optimism
Din volumul „Români în vorba goală”

Oamenii optimişti, pentru care viaţa nu-i doar un şir imposibil de drame asupra cărora se simt datori să-ţi atragă atenţia, se bucură în general de simpatie. Pesimiştii îi consideră pe optimişti „inconştienţi”, iar optimiştii contraatacă palid cu pilda „paharului pe jumătate plin”. Optimiştii care nu se tratează la timp contractează un optimism acut, cu crize, care se vindecă destul de ușor, de la o zi la alta.

Aveam însă un prieten care se autosugestionase atâta vreme să vadă partea plină a paharului încât nici că mai vedea altceva. Viaţa lui devenise o plimbare relaxantă prin cartiere de pahare pe jumătate pline şi chiar pline ochi. Noroc că erau simbolice, altminteri ar fi căzut beat  mort. N-a fost atent, nu s-a îngrijit şi într-o zi a scăpat de sub control. Mai cu fereală, mai bărbăteşte, medicul i-a dezvăluit tragicul diagnostic: optimism incurabil.

Nu ne mai înţelegeam cu dânsul. Avea crize tot mai dese, mai puternice. Dacă, de pildă, cineva nu-i cerea nimic în timpul zilei, la bilanţul de seară prietenul nostru contabiliza un câştig. Adică „dacă cineva nu-ţi cere nimic, se cheamă că ţi-a dat”. Asta însemna că nu mai vede doar jumătatea plină a paharului. Vedea ditamai damigeana.

Optimismul îşi încheiase perioada de incubaţie, erupând. De întâlnea pe stradă un om având sumanul rupt şi o cămaşă ruptă purtând pe dedesubt, zicea: „Slavă Domnului că omul ăsta are pantofi!” Dacă trecea unul cu piciorul în ghips, îl felicita că nu şi-a rupt gâtul. Dacă altul îşi pierdea averea în impozite şi depuneri la bănci, îi sugera să fie fericit că n-a dat o maşină peste dânsul. Iar dacă totuşi dădea şi maşina, îi spunea la spital, ţinându-l de mână: „Orice s-ar zice, automobile ca ăla de te-a buşit pe matale n-au egal!”

O asemenea forţă trebuia să sublimeze la un moment suprem în ceva pur, simplu şi pur, o picătură de esenţă nemuritoare. Aşa s-a şi întâmplat. În plină maturitate, ridicându-se încet din codrul de pesimişti, a avut revelaţia optimismului suprem:

„Câtă vreme nu mori, se cheamă că trăieşti…”