Eu și de Gaulle
Din volumul „Pagini alese dintr-o viață născocită”, în curs de apariție

Prin 1968, autorul Dănuț Ungureanu era foarte mic. Adică, mă rog, nu chiar atât de mic, dar cu siguranță încă nu se gândea că într-o bună zi aveau să-l strige „băi, autorule”. Asta în ciuda faptului că primise deja titlul, la modă pe vremea aceea, de „poetul clasei”.

Fusese destul să strălucescă la un minuscul concurs de versuri, organizat de tovarășa învățătoare Brătucu Maria, în scopul lămuririi tinerei generații cam care-i treaba cu poezia. Cu o sclipire de geniu, tovarășa se gândise că nu-i poți studia și aprecia la justa lor valoare pe Eminescu, Alecsandri, Coșbuc (din ăi mai bătrâni), ori Beniuc, Deșliu, Lesnea (ăi mai angajați), dacă nu simți pe pielea ta, de mic, ce greu e să faci ceea ce fac, ori au făcut dânșii.

Ăsta-i mersul.

Cu două, trei versuri bine potrivite, care țâșniseră din inspirația sa copilărească, stimulată de mama cu niște tablete Kavit, își făcuse praf rivalii – colegi de clasă cărora li se fâlfâia de responsabilitățile elevului ca lăstar al omului nou. Ăștia, dacă, prin absurd, ar fi căpătat șansa de a le înmâna tovarășilor Nicolae și Elena Ceaușescu un buchet de flori, s-ar fi luat cu „poarca”, ori „capra”, ori „flori-fete-filme-sau-băieți”, uitând sărmanele flori cine știe pe unde.

Așadar copilul, viitorul autor Dănuț Ungureanu scrisese:

„E șaisprezece februarie, o mie nouă sute treizeci și trei,

Zi scrisă în istorie cu sânge de eroi.

La Grivița se hotărăște soarta grevei,

Să nu mai fie muncitori flămânzi și goi…”

Pac! Ce s-o mai lungim, a rămas „poetul clasei” până la sfârșitul ciclului gimnazial.