Autor de unul singur
Zece ani mai târziu

Câte din frământările ce-ţi par esenţiale la un moment sau altul, la graniţa cu metafizicul, cu sublimul, nu se dovedesc în cele din urmă banalităţi ale unei vieţi banale, menite să işte cel mult zâmbete ironice? Şi ai oare şansa ori nenorocul să-ţi dai seama de asta la timp?

Sau viceversa. Câte ore astrale, vorba lui Zweig, trec pe lângă noi neobservate, fiindcă ne apar sub masca celor mai comune momente?

Vorbeam, pe de altă parte, despre unele din îndoielile pe care le încerci compunând un text. De unde ştiu că fraza pe care tocmai ai conceput-o e cea mai bună în acel punct al scrierii mele? Când ştiu unde să mă opresc, înainte de a plictisi, de-a deveni redundant, a exagera, a pica în penibil, a strica tot ce-am construit până acolo?

Cât trebuie să se bizuie un autor pe propria intuiţie şi cât pe reţetele verificate de el însuşi, ori de alţii? Îi spune, ca în scenariile ieftine cu scriitori, „o voce interioară”? Haida-de… În ce limbă?

Şi mai departe… Ce feedback are un autor mai puţin sau deloc prolific? De unde ştie dânsul că merge, ca să zic aşa, pe drumul cel bun?

Cel mai probabil răspuns pe care-l pot primi este, prin simplitatea sa, acela că nu există reguli imbatabile în acest haos al scrisului. Că fiecare le ştie pe-ale lui, are tabieturile, ba chiar superstiţiile proprii, propriile căi de-a ieşi din impasuri, ori de-a biciui o muză prea leneşă.

Cred totuși că există un răspuns universal la cea mai mare parte a întrebărilor ce frământă un autor, ceva ca un șperaclu al tuturor încuietorilor: orice scriere, cât de măiastră s-ar dovedi din punct de vedere stilistic, cât de surprinzătoare ca invenţii ori răsturnări de situaţie, nu poate fi, în lipsa misterului, a tainei de dincolo de vorbe, decât performanţă seacă…