„Basme geostaționare”
O recenzie de Mircea Opriță, în revista Helion

Email

Lansarea volumului „Basme geostaționare”, Bookfest, 5 iunie 2008, editura Bastion. În imagine Cornel Secu, Dănuț Ungureanu, Marian Truță, Ion Hobana.

 

 

 

Dănuț Ungureanu a debutat editorial destul de spectaculos, cu două cărți publicate în același an, 1993: culegerea de nuvele și povestiri „Marylin Monroe pe o curbă închisă” și romanul „Așteptând în Ghermana”. Gestul părea să anunțe în bibliografia autorului o avalanșă de volume, ceea ce în realitate n-a mai urmat.

Apărută mult după edițiile pomenite, „Basme geostaționare” (Editura Bastion, Timișoara, 2008) este încă o culegere de proză scurtă, unde selecția textelor are în vedere o largă arie temporală. Unele povestiri au fost scrise în urmă cu 25 de ani, găsindu-și imediat loc în paginile fanzinelor și în Almanahul Anticipația. Altele sunt recente, încât sumarul cărții ilustrează și o evoluție în timp.

Dintre lucrările mai vechi, „Domus” s-a bucurat odinioară de audiență în special în mediile cenacliere, însă, ca experiență de natură postmodernă, rămâne valabilă și azi. Nu e vorba aici de postmodernismul SF de tip cyberpunk, derivat din modelele sale americane, și care avea să pătrundă la noi abia prin anii ’90 ai secolului trecut. Scrierea are un aspect cvasi-„textualist”. Textualismul optzeciștilor din literatura generală cultivă la modul ironic citatul din „alții”, inclusiv din acte personale și diverse documente administrative.

Dănuț Ungureanu are inspirația de a mima integral un asemenea „citat”, redactat ca prospect comercial pentru un produs al viitorului: „obiectul K-30”, care, într-o ipostaziere birocratică redusă la cifru, ar „face parte din categoria accesoriilor de lux cunoscute sub numele generic de «kase»”. Într-adevăr, de o asemenea „kasă” de vânzare e vorba, din clasa anunțată în materialul publicitar drept „produse relativ noi pe piața de consum, rezultate prin eforturile susținute ale cercetătorilor, vreme de mai multe decenii”.

Destinat Lumilor Respirabile „pentru satisfacerea nevoilor firești de izolare a consumatorului”, obiectul în cauză se însoțește, printre cuvenitele fraze de reclamă, și de avertismentul prudent că produsul i-ar putea părea cumpărătorului „insolit și ostil”. Ceea ce sugerează o distanțare de momentul prezent și de amintirile oricărui trecut consemnabil, în favoarea unei lumi ce face tabula rasa din istorie, luând aproape totul de la început.

Există în prospect obișnuitele instrucțiuni de montare, contraindicațiile (persoanele suferinde de „imunitate halucinogenă, heterodozare, clivomie, onirite, frică galopantă”, ori predispuse la „alergii comunitare”, la sindromul „de panică acută” etc.), precum și modul de întrebuințare detaliat.

Limbajul tehnic pedant transformă obiecte familiare cititorului în ciudățenii mirabile. Astfel, antică ușă devine „calea de acces «a»”, care „se deschide spre exterior prin apăsarea piesei «a.1», fereastra e numită pretențios „orificiu de acces al luminii naturale și de observare a exteriorului” și așa mai departe. Ambalarea banalității patentate în folia reclamelor comerciale nu reprezintă, cum s-ar putea crede, doar o reducere a normalului la absurd, de dragul unor efecte umoristice lejere. Lectura „instrucțiunilor” cuprinse în prospect ne luminează  treptat imaginea unui viitor sinistru, de tipul distopiilor totalitare, caracterizat prin raționalizarea extremă a resurselor și prin interdicții ce transformă persoana „cumpărătorului” în sclav irevocabil.

Iată câteva puncte unde, prin supralicitare tehnicistă, firescul actelor umane vizate ajunge să exprime anormalitatea unei societăți în avansat proces de degradare:

„6. Folosirea dușului. Instalația de duș/hrănire este amplasată în colțul numărul 2 al obiectului K-30. Ea este compusă din instalația propriu-zisă (figura 6.1) și evacuarea la exterior (figura 6.2). Pentru folosirea instalației de duș se extrage din nișa prevăzută în plafon duza distribuitoare atașată tubului de aducțiune. Instalația de duș poate funcționa între 10 și 15 minute săptămânal. […]

Hrănirea și somnul în interiorul obiectului K-30 se desfășoară ca activități de sine stătătoare la fel ca într-un complex de boxe standard. Consumatorul va fixa el însuși orele celor trei hrăniri zilnice, conform codurilor afișate în partea din stânga-jos a instalației de duș/hrănire. La orele respective, consumatorul va deșuruba duza distribuitoare a dușului și se va cupla, pe cale orală, la sursa externă de nutrețuri-gel. Regimul alimentar este cel înscris în diagrama poziționată în partea din dreapta-jos a instalației de duș/hrănire.

8. Activitatea profesională în interiorul obiectului K-30 se desfășoară neîntrerupt, potrivit normelor în vigoare, conform programului normal de muncă de 16 ore.”

Din descrierea detaliată a „kasei” viitorului rămânem cu imaginea unei celule de recluziune forțată, pe care producătorul o dă drept apartament de lux. Între altele, obiectul K-30 „nu permite conviețuirea a doi consumatori simultan” și interzice cu desăvârșire neautorizatele „activități care ar putea conduce la reproducerea persoanei consumatorului”. Pe lângă veghea exercitată asupra muncii „neîntrerupte” a prizonierului său etern, „kasa” oferă variate mijloace de protecție necesare unei așa-zise „vieți normale”, de la dispozitive de alarmă până la armă de foc automată cu 600 de cartușe, ba chiar și „una folie de autoimbalsamare în caz de penetrare accidentală a obiectului K” de către agenții chimici dintr-o atmosferă terestră poluată până la valori extreme.

În travestiul precisului stil administrativ, „Domus” este o povestire indirectă. Deși reprezentat ca o scenă goală, cadrul ei se conturează atât de pregnant în filele „prospectului”, încât nici nu mai e nevoie de un subiect și de o rezolvare efectivă: singurul subiect posibil în lumea sa anticipată apare rezolvat dinainte, în profitul lor, de născocitorii obiectului K-30.

Dar alte lucrări din culegere sunt povestiri veritabile, scrise cu talent și grijă pentru regulile de compunere a unui text literar îngrijit. „Amețeala”, tot o scriere veche, umple cu o viață adecvată cadrul schematizat din „Domus”: mai precis, cu sentimente superficiale, mimate, pe potriva unor personaje ce poartă nume ca Aparenza Delmar, sau nici măcar nu mai sunt botezate, precum partenerul ei de vizionare excitată a unei posibile tragedii. Redusă la vulgaritate, la rutina searbădă a unor indivizi cu spiritualitate primitivă, lumea viitorului privește miracolul unei încercări de zbor cosmic ca pe un episod de telenovelă, așteptând cu înfrigurare finalizarea „neghiobiei” printr-un act sinucigaș. Perspectiva mitologică a gestului este luată în deriziune: „Zevzecule! strigă. Te crezi ăla, cum îi zice, Icar?”

Nici o trăire generoasă nu e de așteptat de la niște persoane limitate la sfera fiziologiei presante și a banalității lipsite de orizont elevat:

„Apoi o luă în brațe, jucându-și rolul. La urma urmei, cu ea trebuia să-și petreacă noaptea. Orele dinspre dimineață începeau să fie din ce în ce mai reci.

-Măi, ce prostuță! Cine să-l aștepte acolo sus, sus? Sunt ani de zile de când ăia se rotesc pe orbită, în hoitul lor de tablă. Cine-și mai aduce aminte de ei? De ce nu i-au adus înapoi? Pentru că nu merită osteneala. Au cam crăpat, vezi bine. Iar ăsta o să meargă pe urmele lor, cum mă vezi și cum te văd…

Apropierea ei îl amețise oarecum. Încercă să o sărute. Ea îi scăpă din brațe, îndepărtându-se. Parcă o luase cu frig.

-Ce mai e? o întrebă supărat. Ți-e milă de ăla? Când s-au lăsat de chestiile astea, oamenii au fost mai liniștiți. Și fericiți într-un fel.”

Autorul își susține viziunea antiutopica prin imagini memorabile, tinzând spre compunerea unui tablou general la care celelalte povestiri din ciclul „Adâncurile” își aduc partea lor de contribuție.  În „Larkin aranjează munții”, viitorul omenirii apare sub forma unei lumi  a gunoaielor dominatoare, ceea ce nu este tocmai o noutate în textele lui Dănuț Ungureanu, printre care  povestirea „Din nou acasă” (am remarcat-o cu un alt prilej), plecând de la imaginea globului terestru devenit groapa de gunoi  a Universului. Noutatea de acum  constă în specularea vechii înclinații umane pentru frumos, creând în miezul pestilenței generale niște surogate de frumusețe.

Larkin e un artist înrolat la patron, „vitrinele” sale reconstituie peisaje naturale pierdute, migălite amănunțit și cu ambiția perfecțiunii. Într-o asemenea variantă artificială, lumea ar trebui să devină mai suportabilă, dar (auto)înșelătoria nu poate dura la infinit. Finalul povestirii este dominat de imaginea cerșetorului „fără moarte”, zdrențăros și orb, rătăcitor printre iluziile cu efecte anesteziante ale „vitrinierilor”.

Personajele din „Metoda pentru chitară” întrețin și ele himera unei lumi de artefacte, devenite certitudini capabile să devoreze însăși realitatea pe care o copiază:

„În boxele alăturate, primele raze ale soarelui mângâie o găinușa filipineză, un albatros, o acvilă și cinci-șase colibri intens colorați. Moșul le controlează resorturile, roțile dințate, pipăie bornele acumulatorilor prăfuiți, șterge penele de aluminiu și polistiren. Păsările șuieră la oră fixă, deschid pliscurile toate odată. Clipesc din ochii minusculi de porțelan, în același timp, tot așa, la oră fixă. Prin capilarii și vase comunicante, aerul ori apa zvâcnesc imperceptibil, smulgând simulacrelor un surogat spăimos de viață.”

Apariția întâmplătoare a unei vrăbii „urâte și nedumerite” în acest spațiu al perfecțiunii mecanice reprezintă un factor perturbator rezolvat cu pușca. Într-o simetrie paradoxală, tocmai omul ajunge să treacă drept „prefabricat” odios, numai bun de alungat din cetate (în sensul platonician al expresiei), unde incomodează cu prezența lui nedorită tihna „oamenilor adevărați”, cei înregistrați meticulos, ca în niște fișiere polițienești, „în tărtăcuța computerului”.

Înstrăinarea de trecutul natural al speciei umane merge până acolo încât, în „Copiii șoricelului Rat”, o îndobitocită societate subterană produce „născociri” mitologice în jurul subiectului.

„Se făcea că părinții-părinților-părinților lui supraviețuiseră pe o interfață uriașă, rocă sub tălpi, aer deasupra, o pungă de aer cât toate zilele…

Pe mama Pământa o călcau în picioare!

Se făcea că apa curge pe căi întortocheate, zeci, sute de kilometri, căci mama Pământa nu avea nici o putere asupra ei…

De unde? Încotro?

Cea mai incredibilă născocire era însă aceea cu lumina. Se făcea că lumina era un fel de fenomen natural…

-Mucegaiuri? Fungus de-al lui Rat? „Pălării de foc”? Alte ciuperci luminoase? Licurici?

-Altceva… Altceva…

Plantele, lighioanele trăiau cu ei de-a valma pe interfața aia…”

Dănuț Ungureanu a mai atins performanțe de tratament ironic al subiectelor sale și în unele dintre prozele scurte cuprinse în culegerea „Marylin Monroe” pe o curbă închisă. Nu mă surprinde, prin urmare, faptul că regăsesc o asemenea atitudine volumul publicat recent.

Relația cu lumea imaginată în seama viitorului-decor și personaje-este una subtextual critică. Ea se exprimă însă pe o largă paletă de nuanțe, de la umorul mascat și fără urmă de zâmbet din „Domus”, până la cel care, în pamfletul antimilitarist intitulat „Fragil”, face să se întâlnească în chip surprinzător vibrația lăuntrică, aproape sentimentală, cu cinismul macabru. Trecut prin război fără nici o zgârietură, soldatul „ghinionist” Kali se vede exclus de la minunată paradă a veteranilor, unde își au locul numai „norocoșii” cu mâini și picioare retezate de gloanțele inteligente și înlocuite, la recondiționarea eroilor, prin proteze de porțelan. Gloria, decorațiile și epoleții încărcați cu aur aparțin acestor veterani ai porțelanului, în vreme ce nefericitului Kali, la colțul străzii 56, îi rămâne doar imaginea frustrantă a cuptoarelor unde se coace caolinul spre a produce „tibiile de porțelan extradur sortite să bată caldarâmul în ritmul tobei mari”, „degetele de porțelan”, „globurile mici ale ochilor, mii, zeci de mii, pregătindu-se răbdătoare pentru a privi într-o bună zi nimicul, un întuneric sobru și saturat de taine”.

Valorile morale clasice se răstoarnă precum polii globului pământesc în această deliberată reflectare a omului prin oglinzi strâmbe. O asemenea operație radicală îl trădează pe moralist într-o mai mare măsură decât reușesc să-l scoată la vedere „exercițiile de ironie” mai estompate, mai blânde.

Cele „Cinci basme geostaționare” („Picador își asumă riscul”, „Ziua în care s-a supărat pânza de bomfaier”, „Dragostea la căpușe”, „Cine se teme de stele?” și „Albă ca Zăpada zboară la New York”) par să reprezinte o etapă mai nouă în creația autorului. Ironia nu lipsește, însă abordarea subiectelor e mai lejeră, mai deschisă spre gratuitate și amuzament. Formulă basmului îngăduie, evident, libertăți de mișcare sporite față de cea a unei povestiri obișnuite. Însă nu basme de tip folcloric primim aici, ci unele prelucrate în regim cibernetic. Cutezătorul Picador, cel ce aspiră la mâna fetei sultanului din galactica așezare Gamasuda, martor totodată la căderea în serie a capetelor nefericiților săi concurenți, poartă sub pălăria cusută cu fir de aur un tovarăș invizibil, „un frend-de-exterior, scump, din stirpea binecuvântată  sfetnicilor de generația  a patra”, cu mufele împletite cu zulufi. Asemenea comicului personaj. Don Quijote, acesta e însoțit de amintitul raisonneur de confecție, botezat Optimus-trei, precum și de mârțoagă: măgarul vorbitor Horatio. Vorbitor  filozof ,  care prin scepticismul  înțelept are un punct de vedere propriu, revelându-se la modul anecdotic: „Universul geme de femei.   Și dacă nu poți năzui să obții perfecțiunea, o poți înlocui mai mult decât mulțumitor cu diversitatea”.

Cunoscută dilemă a înfruntării în trei întrebări capitale generează în povestire o soluție pe cât de amuzantă, pe atât de eficientă: în lupta sa pe viață și pe moarte cu dubletul sultan-sfetnic personal (un „bătrân computador cu circuite criogenizate” instalat sub augusta tichie), de cealaltă parte va funcționa o inteligență hibridă, însumată din Picador, propriul sfătuitor electronic și măgarul Horatio, elementul imprevizibil. Complicația logică și cibernetică a formulei folclorice produce nostime încurcături și răsturnări de situație, finalizate în sensul inspiratei înțelepciuni debitate de asin.

Un evantai de basme clasice rescrise într-unul „geostaționar” apare în „Albă că Zăpada zboară la New York. Personajele-simbol migrează aici dintr-o carte în alta, interferându-și lumile și rolurile, până într-atâta încât un Superman cu pelerină aproape destrămată de prea îndelunga folosire în spațiul aerian dintre Atlantic și Pacific ajunge la întâlnirea cu frumoasa adormită din casa piticilor în locul prințului mult visat. Limbajul aventurilor cosmice se amestecă lejer cu cel vetust al poveștilor de inspirație medievală. Autorul ilustrează astfel ideea că nu e întotdeauna rău să sfârșești într-o poveste străină, întrucât din asemenea jocuri combinatorii pot deriva noi povești.

În povestirile lui Dănuț Ungureanu, nu doar animalele vorbesc, ca în basmele care se respectă, ci și obiectele, așa cum vedem că se întâmplă în „Ziua în care s-a supărat pânza de bomfaier”. Lumea domestică a buimacului meșteșugar Vaucanson e plină de hârburi pânditoare, cârcotașe, gata să comenteze ironic gesturile omului, în tentativa sa de a deschide un intrigant obiect extraterestru sau, exasperat, de a scăpa de el în târgul de vechituri.

Inteligența aceasta a lucrurilor primește valori superlative în „Dragostea la căpușe”, unde „căpușele” sunt exact ce se înțelege prin termenul vehiculat în limbajul romanelor de spionaj, dar imaginat în forme infinit mai subtile. Ele nu vorbesc, ca măgarul Horatio (Apuleius redivivus), însă ascultă infinit mai atent și, în plus, sub impulsurile imprimate de genialii lor inventatori alieni,  înfățișări dintre cele  surprinzatoare.

„Ştim încă foarte puţine despre o „căpuşă”. În general, ea străbate spaţiul sub forma unui norişor de plasmă organizată pe câteva nivele. Există o memorie mimetică, cea care permite „căpuşei” să devină în liniile inamice un obiect concret, cu aparenţă inofensivă, cel mai banal obiect cu puţinţă. Un nasture, o acadea, o roată de rezervă. Există de asemenea o memorie de înmagazinare, cea mai periculoasă, aceea în care „căpuşa” acumulează informaţia, rezultatul misiunii sale de spionaj, „sângele” victimei pentru care a fost concepută. Un minister, o uzină de armament, vreun grangure cu rol de decizie în mersul războiului. O dată misiunea îndeplinită, norişorul de plasmă o şterge către casă, cu date cu tot.

Shidizu fuseseră adevăraţi artizani. Totul se petrecea în anonimat, folosind energia mediului înconjurător. E absurd să suspectezi câţiva bolovani aruncaţi la marginea drumului, frunze uscate, ori un nor stingher şi leneş. Informaţiile transmise de primele „căpuşe” au declanşşat o adevarată reacţie în lanţ. În următoarele luni, pe Pământ foşgăiau mii şi mii de obiecte false, cu atât mai greu de depistat cu cât ele îşi îndeplineau cuminţi menirea aparentă. O „căpuşă” travestită în peniţă scârţâia sârguincioasă pe hârţie, la capătul unui stilou. O alta, care luase forma unui automobil, torcea mulţumită, cu plinul făcut. În momentul în care flota avea să se molipsească ea însăşi, războiul urma să se încheie. Erau zile de groază şi aşteptare…”

Autorul imaginează subtil și cu un acut simț al amănuntelor premisele acestui așa-zis „basm geostaționar” despre paranoia spionitei, pe care, iată, o vedem prelungită și în lumea viitorului. Amintitele premise se află la originea unei isterice campanii de vânătoare și de neutralizare a spionilor extratereștri. Pe parcursul ei, scenele comice se derulează în cascadă, iar replicile de un amuzant umor cazon nu lipsesc. Personajele sunt reduse, schematic, la o condiție comico-eroică, pe care le-o impune impune natura lor elementară de Moș Teacă ai războaielor interstelare. Motivul confruntărilor belicoase dintre civilizații se arată suficient de puternic încât să răbufnească ritmic în proza lui Dănuț Ungureanu.

Rezolvările sale sunt, însă, mereu altele, mereu mai complicate, ca într-un joc unde forța se amestecă în variate formule compozitionale cu inteligența, tinzând încetul cu încetul spre un echilibru perfect. Este ceea ce sugerează „Duh melancolic peste lumile lui Ryan”, o povestire din ciclul ultim al cărții. De la „Domus” și până la „Duh melancolic…”, căruia îi alătur nuvela „Noaptea, în oraș, fără părinți”, scrisul autorului a crescut constant în complexitate, ca și în abilitatea de a-și explora ideile până la nivelul lor profund. În consecință, abordările lumilor imaginare devin extrem de nuanțate, iar personajele câștigă mult, literar vorbind, de pe urmă unei maleabilitati comportamentale ce le scoate de sub umbrela tratamentului preponderent ironic (câteodată excesiv), lăsând sa se reverse asupra relațiilor angajate de ele un discret efluviu sentimental. E aici o dovadă că tensiunea lirică, stranietatea cuceritoare și comicul discret al unor lucrări mai vechi, precum „Ceață” sau„ Zbor de pe Muntele Liniștit” se continuă în creația de acum a lui Dănuț Ungureanu. Prin toate aceste calități remarcabile, complementare și compensatorii, autorul rămâne în continuare o figură de prim rang a  SF-ului  actual.

 

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

15 − three =