De la schiţe la trilogie
Recenzie “Alţi români deja deştepţi “ de Horia Gârbea in Luceafarul 5/2014

Românii n-ar mai avea nevoie să se deştepte − cum îi îndeamnă imnul naţional − pentru că ar fi deja deştepţi, zice Dănuţ Ungureanu, făcînd cu ochiul publicului. Dovezi sînt la tot pasul. Autorul nostru le înşiră într-un volum de schiţe (Alţi români deja deştepţi, Ed. Tritonic). Specia este rară, din păcate, în proza noastră. Caragiale pare să nu fi lăsat în ziua de azi prea mulţi discipoli. L-aş mai cita pe Tudor Octavian, care, de un timp, n-a mai scris prea mult, şi ar trebui să mă opresc. Prozatorii trebuie să scrie romane, sau aşa îşi închipuie. Lasă deoparte că deseori aceste romane sînt doar nişte înlănţuiri de schiţe, asta în cel mai bun caz. Schiţele lui Dănuţ Ungureanu urmează altora, cam de acelaşi fel, intitulate Români deja deştepţi şi constituie o continuare a acelora.

Totuşi, societatea românească a momentului se pretează mai ales la schiţă, aşa cum D. Ungureanu îşi dă seama şi performează adecvat. Faptele nu au durată, oamenii se schimbă rapid după cum bate vîntul, ceea ce se clădeşte ziua se surpă în noaptea următoare în modul cel mai baladesc, succesiunea mioritică deal-vale se produce cu o frecvenţă aproape de cea a curentului electric (50 de hertzi).

Prozatorul speculează în prozele lui scurtissime exact aceste realităţi imposibil de contestat şi date ale tipologiei românului, fie el de rînd sau de sus. Toate întîmplările narate se termină „în coadă de peşte” şi nu au, aşadar, o morală unică, de regulă două. Ele cochetează cu absurdul fără a le lipsi satira, ca la un Daniil Harms ceva mai realist totuşi.

Aş face pariu că toate schiţele au un sîmbure de realitate şi se întrupează din personaje care au trăit sau trăiesc aievea, indiferent că induc uneori o irealitate (imediată).

Schiţele lui Dănuţ Ungureanu, pe care el le numeşte „miniaturi”, pentru originalitate sau pentru a se arăta modest faţă de marele înaintaş ploieştean, sînt zeci de faţete, ca ale globului de la discotecă, ale unei singure sfere. Aceasta este prostia românească, de fapt omenească, după vorba lui Creangă, pentru că am orgoliul să-mi închipui că unele mostre cel puţin sînt comune şi altor popoare. Dar nu o prostie oarecare, ci numai acea prostie care poate fi luată, şi uneori chiar este luată, drept inteligenţă chiar de oamenii cei mai serioşi.

Despre prostie s-au exprimat destule autorităţi de tipul G. Călinescu, M. Ralea, Camil Petrescu („românii e dăştepţi”), Al. George. Între observaţiile lor se poate aminti cea a diversităţii − prostia are o capacitate de manifestare infinită, şi a „performanţei” – ea se reţine cu adevărat dacă este piramidală. În primul caz, „românii deja deştepţi” ai lui Dănuţ Ungureanu excelează. Ar mai putea să scrie despre ei încă trei volume fără a se repeta. În al doilea însă, ei au o prostie care nu sare în ochi, mediocră ca ei înşişi.

Meritul literar al autorului nu stă numai în crearea de situaţii şi tipologii. Stilul în care povesteşte Dănuţ Ungureanu e atractiv, plin de ironie, mascată sub înţelegere şi blîndeţe. Modalitatea de povestire este cînd comportistă (mai des), cînd implicată. Apelează la persoana întîi mai rar decît modelul său: I.L. Caragiale. Totuşi, unul dintre textele cele mai memorabile este Legende amicale, unde eroul „manipulat” de români foarte deştepţi, pentru că au emigrat, e naratorul însuşi. Traseul narativ e parcurs vivace; deşi scurte, schiţele nu-s lipsite de detaliul peisagistic sau fizionomic. În redarea simplă şi în viteză, din cîteva trăsături, a unui chip sau a unei scene de gen, Dănuţ Ungureanu excelează! Uneori, în miezul unui peisaj, din cîteva linii se evidenţiază, redat minuţios, detaliul „văzut monstruos”. Autorul îşi arogă necomplexat condiţia de clovn trist, de caricaturist la masa clasicilor frescei.

Cititorul, fie că e deja deştept, fie că va deveni, va aprecia miniaturile lui Dănuţ Ungureanu şi va conchide că prostiile altora sînt mai gogonate decît ale sale.