SFada cu literatura. Capilaritatea fantasticului la Dănuţ Ungureanu
Recenzie “Însemnările damei de silicon” de Catalin Badea-Gheracostea in Observatorul Cultural

Volumele Însemnările damei de silicon (Nemira, 2014) şi Urme de sfinţi (Tritonic, 2014) deschid o conexiune cu totul specială, direct în faţa cititorului, între jurnalistul şi scriitorul de notaţie a cotidianului, Dănuţ Ungureanu, şi scriitorul de thriller şi sf, cu acelaşi nume. Dacă jurnalistul şi scriitorul realist s-a putut desfăşura în voie în volume ca Români deja deştepţi (Tritonic, 2013), cel de sf de aventuri are state vechi cu romanul Aşteptînd în Ghermana (prima ediţie, Nemira, 1993) şi prozele scurte din Marilyn Monroe pe o curbă închisă (prima ediţie, Adevărul, 1993), urmate de cele din Basme staţionare (Bastion, 2008).
Posesor al unei conştiinţe artistice foarte lucide, stăpîn pe meşteşugul său pînă la a-şi permite artizanatul scenariilor de televiziune date sub presiunea timpului, Dănuţ Ungureanu părea, pînă laÎnsemnările damei de silicon şi la Urme de sfinţi, un scriitor care nu are probleme cu compartimentalizarea mesajului său artistic, un artist versatil care îşi păstrează vocea şi instrumentele pe indiferent ce partitură i se cere să cînte. Cu alte cuvinte, Dănuţ Ungureanu era, pînă de curînd, un autor uşor de decriptat, al cărui drum părea trasat cu fermitate spre public şi critică.
Semne ale unei tensiuni interioare încă insuficient captate şi redate în scrierile lui Dănuţ Ungureanu existaseră – acum e uşor de identificat perioada şi la fel de uşor de plasat un punct de referinţă – încă din Aşteptînd în Ghermana în stările de inadecvare ale personajului principal, „întîmplător“ un nemuritor (la propriu). Atunci, Dănuţ Ungureanu rezolvase aceste stări prin atît de personala sa poeticitate – şi este nevoie să spun aici că îl plasez pe Dănuţ Ungureanu între primii trei scriitori români de fantastică, din punctul de vedere al adecvării limbajului la naraţiune, cu rezultantă poem în proză – şi se părea că totul este parte din edificarea stilului personal.
Odată cu apariţia Însemnărilor… şi Urmelor… am descoperit că tensiunea interioară în proza lui Dănuţ Ungureanu are doar ca efect secundar acel stil din produsele căruia îmi plăcea să citez copios în urmă cu 20 de ani – şi pe care l-am regăsit cu încîntare în „coproducţia“ sa cu Marian Truţă, Vegetal (Nemira, 2014) – şi că are, înainte de toate, valoare ontologică.
Există ipoteza de interpretare că Însemnările doamnei de silicon sunt o teogonie (Ionuţ Bănuţă), dar, chiar dacă accept coerenţa acestui model, parabola implicită cred că ar desprinde cartea din contextul operei lui Dănuţ Ungureanu fiindcă ţine cont mai mult de îndepărtarea de mundan – explicitată ca înălţare la cer în finalul volumului – decît de epifania propriu-zisă. Aici, întrucîtva prin reducerea ipotezei de interpretare, am găsit legătura cu restul operei lui Dănuţ Ungureanu şi, deci, miezul dur al mesajului său artistic: nu teogonie, ci o altă, „simplă“ poveste de dragoste, avînd personajul feminin al Zillicondei ca pivot iniţial, ţintă erotică pentru toţi bărbaţii, ţintă a cărei iniţiere proprie este egală cu posesia de către fiecare personaj masculin tipic, iniţiere niciodată dusă pînă la capăt, pînă la trecerea într-o altă stare fizică, spirituală sau morală. Pentru că asta se întîmplă: nu contează ce şi cine este Zilliconda, de unde provine – iar mai tîrziu, de la care bărbat vine către cel de acum – misterul şi magnetismul ei se află tocmai în imutabilitatea sa, maculare fizică şi imaculare morală în coup de foudre pentru toţi indivizii din menajeria masculină a Bucureştiului. Totuşi, Dănuţ Ungureanu nu rescrie super-femeia (implicit, nici zeiţa), fiindcă are ştiinţa şi simţul măsurii de a nu dezechilibra povestea, diminuînd bărbaţii: niciunul dintre aceştia nu este prost, indiferent de poziţia socială, educaţie, conjunctură; toate personajele masculine care intră în contact cu Zilliconda îşi dau seama de efectul ei asupra lor, chiar dacă nu o recunosc ca atare, şi că nu vor mai putea iubi o alta în acelaşi fel. Inadecvarea la rest, tensiunea pe care Zilliconda o induce bărbaţilor, sentimentul de unicitate exprimat într-o duzină de limbaje de către autor, acordat la fiecare personaj în parte, are valoarea ontologică de care vorbeam mai sus.
Dacă în Aşteptînd în Ghermana, nemuritorul ajunge să concentreze tensiunea într-un anticlimax – fiindcă prezentul continuu ce i se oferă pune semnul de întrebare peste orice zbatere şi căutare la fel ca peste orice liniştire şi aflare –, în Însemnările damei de silicon, „nemuritoarea“ Zilliconda se ridică la cer („putere“ pe care şi-o mai exercitase pentru a salva nişte poliţişti) într-un tablou sublim – măreţia fiind dată de zbor şi peisaj, suferinţa fiind de la cei care o pierd, adică de la toţi bărbaţii ei, adunaţi într-o curte, prinşi într-o bătaie generalizată care i-ar fi interzis Înălţarea. Înţeleg, deci, tentaţia interpretării cvasi-mistice a Însemnărilor… Dar, cum am spus, atunci am pierde ansamblul scrierilor lui Dănuţ Ungureanu, conexiunea cu totalitatea. Numesc maniera proprie lui Dănuţ Ungureanu de a înţelege realitatea şi de a o reda artistic: „capilaritatea fantasticului“. În întreaga sa operă, Dănuţ Ungureanu simte, descoperă şi poate verbaliza orice curgere de la real la fantastic şi înapoi, într-un fel el este autorul care practică fantasticul NU ca pe o ruptură în real, ci ca pe o contiguitate. De aceea am spus că valoarea tensiunilor sale interioare este ontologică.
Mi se dă un mai bun argument decît faptul că Zilliconda, femeia supremă, este/pare a fi un manechin de plastic venit de la Paris într-un butic bucureştean, de unde îşi începe o carieră erotico-socială care pare să aibă la bază pigmalionismul (dar de care ne îndepărtează, ca fetiş, prezenţa unei veritabile păpuşi gonflabile, Babe Doll) şi care se termină prin apoteoză? În Zilli, duduia de silicon, uman este sufletul care, la rîndu-i, hrăneşte o naivitate în interacţiunile cu ceilalţi care este, nu pare, simultan ridicolă, sublimă, autodistructivă şi inspiratoare de devoţiune. Adică, Zilliconda lui Dănuţ Ungureanu, femeia supremă, nu este, nu are cum fi „umană“. Zeiţă, atunci? S-a spus. Proiecţie mundan-fizică a unui ideal? Chiar trebuie să complicăm lucrurile?
Pentru edificare, măcar despre meşteşugul lui Dănuţ Ungureanu, căutaţi fragmentul în care Zilliconda se reflectă într-o vitrină, în apropiere aflîndu-se Babe Doll, iar imaginea primeia se suprapune peste cea a unei copii-manechin după Venus din Milo.
Pentru încheire, iată un fragment din „Înălţarea la Cer“ (Dănuţ Ungureanu are bunul-simţ să nu-şi numească aşa capitolul): „Privit de sus, oraşul nostru e o minune. E cel mai frumos oraş şi ştii de ce? După o lege simplă, cea mai simplă lege din lume: de la distanţă, de sus, din depărtare, urîtul nu se vede destul de urît. Urîtul se vede frumos.“