Despre romanul ” Zilliconda. Însemnările damei de silicon”
Interviu oferit Agentiei de carte in anul 2015

Email

– În aventura ei, Zilliconda, dama de silicon, întâlnește personaje care mai de care mai interesante, vânzătorul de la sex shop, maidanezi, dive, politicieni, poeți, toți ocupă un loc în viața Zillicondei sau…. Zilliconda în viața lor. Maestrul din ”Însemnările damei de silicon” este în căutarea unei muze. Dănuț Ungureanu este în căutarea unei muze? Cine şi ce vă (mai) inspiră în lumea noastră românească, din ce în ce mai tabloidizată şi mai fermecată de reţele de socializare?

Firește că sunt permanent în căutarea muzei, asta face parte din plăcerile scrisului și mă menține în starea de lene… alertă, asemănătoare aceleia a pisicilor, al căror admirator sunt. Dar, ca să răspund cu anti-modestie și celei de-a doua întrebări, sunt foarte mulțumit de reacțiile mele în această perioadă (să fie vârsta ?), de faptul că găsesc inspirația aproape în orice mă înconjoară, până și într-unele dintre cele mai banale situații ori detalii. Da, nu numai în întâmplările străzii, ci chiar și în rețelele de socializare de care aminteai, ele devenind, de la un an la altul, ditamai autostrăzi și metropole. Pe parcursul zilei îmi notez foarte multe idei și chiar idei despre ideile notate, așa încât sunt tot mai nesigur că o să le pot folosi pe toate în scris. Dar e și asta o preocupare dintre cele mai plăcute, crede-mă. Cred că odată cu atenuarea unor reflexe crește o anume acuitate de a sesiza detalii și a le analiza potențialul literar.

– Spuneați, la lansarea cărții, că mergeți mult pe jos și  că descoperiți resurse pe care nu le-ați descoperi la volanul unei mașini.  Personajele romanului sunt prezentate cu mult umor. Românii au umor? Cum îi simţiţi ca personaje pe români?

Românii sunt personaje de pomină. Un om cu talent ar putea scrie un best-seller doar descriindu-și vecinii de bloc și nu e nevoie de foarte mult umor, ci mai degrabă de o anume detașare, de renunțarea la încrâncenare și la pretenția că defectele ori maniile oamenilor trebuie, cum se spunea pe vremuri, ”înfierate cu hotărâre revoluționară”. Aș spune că în orice român stă la pândă un personaj, așteptând prilejul potrivit ca să se dezlănțuie. Dar nu numai personajul său propriu, ci și acela care crede el că este, ba chiar și cel care se străduiește să devină. Iată dar că avem deja o droaie de personaje, ca să nu mai spun că românul zilelor noastre, spre deosebire de cel contemporan lui nenea Iancu, este mult mai imprevizibil.

Omul de pe stradă, pe care am plăcerea să-l manipulez prin scrierile mele, este blând la șpriț, feroce cu nevasta, milos cu maidanezii, viteaz pe stadion, prudent cu autoritățile, demn în fața televizorului, cocoșat cu șeful (invocând mereu înțelepciunea populară care-l învață că sabia nu taie capul plecat). Pot să-i adaug orice calități sau defecte am eu chef, căci sigur personajul meu viețuiește pe undeva în România.

– Ideea înfiinţării Partidului Siliconului Român (PSR) poate părea amuzantă, dar, în spatele ei, oare, nu se ascunde un adevăr al zilelor noastre?

La cât de spectaculoasă se dovedește scena politică românească, greu ar mai putea să ne surprindă ceva. Poate că n-o să i se spună chiar așa, însă nu ne-ar strica o formațiune care să adune la un loc toate surogatele, în loc să le depistezi, când ți-e lumea mai dragă, cam peste tot.

O altă semnificație a Partidului Siliconului Român ar putea fi aceea că politicianul perfect nu poate fi obținut decât în laborator. Sau, în fine, că operațiile estetice vor face minuni și în politică. Așa cum, deocamdată, orice vedetă care se respectă își îmbunătățește performanțele bustului, un lider al PSR își va permite să facă același lucru pentru alte organe proprii. Avem numeroase exemple contemporane de politică aplicată cu mușchi, inimă ori creier de silicon.

-”La început un grup, apoi un partid puternic, cu tot mai mulți simpatizanți buni de vot.  Zeci, sute de mii, milioane. În cele din urmă un popor întreg. O nație. Căci ce altceva suntem cu toții, la urma urmei, decât niște făpturi – obiecte de silicon, plăsmuite pentru dorința de a păcătui a câtorva…Am frământat silicoanele după chipul și asemănarea noastră, iar acum ele ne învață supraviețuirea”, am citat din capitolul „Presimțirea unei spovedanii”.  Suntem o astfel de nație de silicon? Există şi silicoane literare?

Nu, nu suntem o nație de silicon. Slavă Domnului, când îți vine să crezi că așa stau lucrurile mereu se întâmplă ceva minunat în care sunt implicați oameni adevărați. Dar există o uriașă presiune a ”siliconării” și fiecare în parte, ca și toți la un loc, în măsura în care nu mai suntem doar grupuri virtuale, trebuie să ne opunem ei. Exemplele sunt atât de multe… Îmi vin acum mai iute falsurile umane care acced cu ușurință la comenzile vieților noastre, prin escrocherii politice ori financiare. Dar, în același timp, mi-e teamă și scârbă de ”viața” online, care-o ucide și-o înlocuiește treptat pe aceea reală, de prietenul care trimite un like în locul unei vorbe bune, de iubita (ipotetic vorbind) care-ți mulțumește cu ”ms” și se desparte romantic de tine cu un ”nb”. Deși sunt un admirator sincer a ceea ce poate facebook. Mă isterizează și uzurparea limbii române de către americană, când schimbările nu se justifică deloc. Și astea, după mine, sunt tot ”siliconări”.

– Personajul Bili din cartea dumneavoastră m-a dus cu gândul la un personaj celebru de pe scena politicii românești. Sunt politicienii de pe sticlă,  din breaking-news, surse de inspiraţie?

Mai e vorbă? Când baleiezi lumea de programe a televizorului, fie și numai pentru a-ți umple timpul, nu prididești să recoltezi specimene, care mai de care mai ofertante. Am fost sedus de ideea de a crea un personaj cât mai cuprinzător, din curcubeul imens de trăsături pe care le expune românimea politică și mondenă, ceva de felul Primului Magistrat al lui Carpentier, ori al Principelui lui Barbu. Desigur, el viețuind în derizoriul pe care m-am străduit să-l zugrăvesc pe parcursul ”Însemnărilor damei de silicon”, cu mijloacele mele, mult sub valoarea unor asemenea maeștri. Sper că am reușit să însuflețesc un personaj remarcabil în sine, dar în care lumea să recunoască pe câte cineva, mereu altcineva. Mi-a plăcut să fur ceva de la câte o celebritate de pe sticlă, dar de ce să n-o mărturisesc, mi-a plăcut să mă și pun în pielea unui asemenea personaj compozit.

– ”Privit de sus orașul nostru e o minune. E cel mai frumos oraș și știi de ce? După o lege simplă, cea mai simplă lege din lume, de la distanță, de sus, din depărtare, urâtul nu se vede destul de urât. Urâtul se vede frumos.”, ați scris în capitolul „În zbor peste cartiere Nelu trecea…”.  Privirea de sus sau privirea pupilă în pupilă sunt două feluri de a citi şi de a scrie. Pe care dintre cele două priviri stilistice pariați?

Pariez pe răspunsul inteligent care-l scoate mereu pe român din dilemă: și-așa-i bine, și-așa-i bine… Îmi place sa bat orașul cu pasul și să-i gust detaliile, firește pe acelea care merită să fie văzute și înregistrate de ”recorderul” sufletesc. Soarele luptând eroic să răzbată printre blocuri, perechea de pensionari ciondănindu-se în piața Obor, vrăbii sub cupola unui magazin, adolescenți performând un sărut la vedere, spre indignarea opiniei publice, câte și mai câte. Și încet-încet, din acumularea a zeci, sute, mii de amănunte să compun propria-mi imagine de ansamblu a orașului, subiectivă, dar și fidelă în același timp, căci e concepută printr-un ”zbor la rasul solului”, cum se spune. Prefer asta în locul ”privirii de sus”, ce să fac dacă încă n-am elicopter personal…

– Ați dezvăluit, cu ocazia lansării cărții, că aveți un plan mai amplu dedicat urbanului ca o construcţie epică. Ce urmează după ”Însemnările damei de silicon”?

Am lansat în aceeași zi cu ”Dama de silicon” romanul ”Urme de sfinți”, pe care îl consider, ca ton, încadrare în epocă și faună cercetată, că face parte din ”colecția” dedicată urbanului așa cum îl percep eu. Vor urma, anul acesta și în următorul, alte două romane, ce vor completa proiectul la care ne referim. Deocamdată însă, nu dezvălui detaliile, căci dacă ar afla că povestea a fost deja spusă, personajele mele s-ar putea lăsa pe tânjală.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

5 × five =