Interviu pentru Revista de povestiri

Ai multe cărți la activ. Care e secretul, vreo dietă, vreun stil de viață?

Pentru că mă consider un ins pozitiv-creativ, o să interpretez întrebarea ta ca pe un compliment mascat. Adică nu arăt că am totuși o vârstă? Cred că până acum ar fi trebuit chiar să mai adaug câteva cărți. Dacă nu s-a întâmplat așa, a fost, pe de o parte, pentru că nu mi-am refuzat aproape niciuna dintre micile plăceri ale vieții, vorba reclamei, ca să câștig mai mult timp pentru scris – care și el se încadrează la marile plăceri. Călătoresc, petrec mult timp cu prietenii și cu familia, îmi alimentez copios pasiunea de cinefil (sunt și un fan înrăit al lui Jean Luc Picard), grădinăresc, gătesc, ori pur și simplu lenevesc cu pricepere. Pe de altă parte, într-o perioadă a vieții mele m-am îndepărtat de scris pentru câțiva ani, pur și simplu ca să câștig bani. Am lăsat totul în urmă și sper să nu se mai repete, fiindcă uneori am regrete. Atât în ce privește stilul de viață.

În ce privește dieta, încerc să mă țin de modelul unuia dintre maeștrii mei preferați, britanicul Graham Greene, adică să scriu o pagină în cursul dimineții, când sunt ceva mai inventiv și să o revizuiesc seara, când sunt mai dispus să recitesc, și să ajustez. Asta e dieta mea zilnică.

Care e cartea pe care ți-a făcut cea mai mare plăcere să o scrii?

Cu altă ocazie, am răspuns unei întrebări asemănătoare, zicând că autorul care pune suflet în ce scrie nu poate să-și iubească o carte mai mult decât pe celelalte. Între timp, recitind-o, afirmația a juns să-mi pară ușor lacrimogenă. Poate n-ar strica s-o nuanțez un pic. Cred că volumul aflat pe masa de lucru e cel mai îndrăgit la momentul respectiv. Aș sări puțin calul: cartea pe care o scrii în prezent nu numai că îți provoacă cea mai mare plăcere, ci trebuie s-o facă. Ești obligat să-ți placă volumul la care lucrezi, altfel totul devine o corvoadă.

Am o legătură de suflet cu fiecare dintre cărțile mele, dintr-un motiv sau altul, fie din pricina contextului în care am scris-o, fie pentru că exprimă ceva anume din ceea ce sunt sau îmi doresc mult. Fără să încropesc vreun clasament, aleg două exemple: „Viața și faptele haiducului Tănase Vlăsia”, fiindcă zugrăvește o realitate urbană așa cum o percep eu, străbătând orașul la pas, dincolo de precizie și musai-explicabil, adesea colorând-o cu pigmenți mai degrabă potriviți fantasticului; și „Noaptea în oraș, fără părinți” – care mi-e dragă fiindcă îndrăznesc să le sugerez cititorilor să-și îngăduie un răgaz pentru gând, simțire, tot ce e profund omenesc, chiar și pe câmpul de bătălie al unui curent aparent atât de dur al imaginativului, cum este cyberpunkul.

E important pentru tine să fii citit și în afara cercului de fani SF&F?

O, ăsta este chiar un cuțit răsucit în rană… Firește că e foarte important. Mai întâi pentru că nu vreau să fiu perceput exclusiv ca autor de science fiction, ci ca autor de ficțiune, de proză, de literatură.

Datorez enorm sefeului, care mi-a aprins imaginația în copilărie și mi-a inoculat virusul lecturii, fandomului din tineretea mea, care s-a dovedit mai degrabă un extraordinar de mare și de frumos grup de prieteni, nu un recipient închis, de ambiții, orgolii și invidii.

Dar cu vremea mi-am consolidat convingerea că nu vreau să scriu sf de dragul sf-ului, fără să-i acord importanța meritată dintr-o altă postură decât aceea de lume închisă ori (auto)izolată: aceea de mijloc de exprimare a unui mesaj, a unei parabole, o pildă sau o alegorie care transcende genurile.

Am publicat volume de schițe umoristice și romane urbane, am scris câteva sute de scenarii și scheciuri pentru televiziune. Toate astea nu au nimic a face cu sefeul. Îndrăznesc să sper că ele, pentru că au fost cumpărate și lecturate, ori difuzate și vizionate, au și plăcut. Apoi, mai e și destul de mult orgoliu la mijloc. Da, este foarte important pentru mine să fiu citit într-un cerc cât mai larg. Dar pentru cine nu este?

Când erai un tânăr scriitor începător, ce scriitori admirai, ce modele aveai?

Când eram chiar foarte mic, pentru că ai mei mă dăduseră să învăț franceza cu o domnișoară bătrână, descendentă a unei familii de industriași reacționari, am devenit cam francofil și m-am îndrăgostit, firește, de spadasinii lui Dumas. Dar asta era așa, de încălzire, căci domnișoara Cozma îmi dădea de citit mici și numeroase fragmente din Molliere, care mai de care mai hazliu, în franceză, desigur.

Pe la nouă ani, am descoperit într-un dulap „Când se va trezi cel care doarme” al lui Wells și l-am înfulecat pe nemestecate. După ce am dat cu nasul de sefe, m-am atașat de Ray Bradbury, Cordwainer Smith, Asimov (normal) și o întreagă gașcă de francezi monstruoși: Klein, Andrevon, Curval, Brussolo, Walther…

Când am îndrăznit să compun primele texte, prin anul întâi de facultate, îi adoram pe Vladimir Colin, Mihail Grămescu și Alexandru Ungureanu, aceștia doi din urmă fiind și primii mei mentori. Acum încerc să fiu la curent cu tot ce mi se recomandă să nu ratez, însă mă întorc deseori cu extaz la, să zicem, Chandler, Greene sau Yourcenar.

Ce te-a făcut să te apuci de Autor de unul singur. Rețete pentru scrierea creativă?

A fost, dacă nu par prea patetic, un soi de confesiune. Pentru mine cel puțin, scrisul – pe cât de plăcut. este uneori greu, foarte greu. Așa că am alcătuit această colecție de… văicăreli, volumul  Autor de unul singur. Rețete pentru scrierea creativă. Este, cum ziceam și în prezentarea lui, un prilej de a împărtăși câteva din constatările legate de propria mea evoluție în domeniul scrisului creativ, fără nici cea mai mică pretenție didactică.

Poate că sugestiile adunate acolo vor fi pentru unii pretexte să-și compare propriile experiențe cu ale altora. Autor de unul singur… nu este o lecție despre scris, ci pur și simplu mărturisirea unor tabieturi, rutine, apucături personale, găselnițe, îndoieli. Și nu m-am referit doar la ceea ce trebuie să alcătuiască un text, ci și la cum ar fi mai potrivit să ne comportăm în diverse etape ale scrisului.

Oricine își va descoperi, ori își va stabili, în timp propriile sale probleme. Din cauza asta nici nu poți spune cât trebuie să se bizuie un autor pe intuiţia personală şi cât pe reţetele verificate de el însuşi ori de alţii. Unele chestiuni de… bucătărie sunt însă comune celor mai mulți dintre autori. Nu-i păcat să pierzi vremea reinventându-le?

Ce crezi că se poate preda și ce nu în ce privește scrierea creativă, celor care vor să scrie ficțiune?

Am convingerea că oricâte sfaturi ar primi un autor cu privire la felul în care ar trebui să-și gestioneze scrisul, până urmă tot singur se va afla în fața paginii goale, unde e nevoit să se descurce cu propriile puteri.

Există rețete asupra cărora o sută de autori nu vor cădea niciodată de acord. De unde ştii că fraza pe care tocmai ai conceput-o e cea mai bună? Când decizi unde să te oprești, înainte de a plictisi, de a exagera, de a pica în penibil, stricând tot ce-ai construit până acolo? Toate astea și multe altele, nu se pot preda, zic eu, ci doar simți.

Ceea ce totuși îndrăznesc să recomand este o disciplinare a lucrului și mai ales exercițiul, acea strădanie de a face din scris un tabiet zilnic, plăcut. Eu unul nu prea cred în acea „stare specială” fără de care nu ești în stare să legi două cuvinte. Ori vrei să-ți așterni ideile, ori stai și așteaptă „starea”.

Și aș mai vrea să recomand autorului de ficțiune sinceritatea, puterea de a fi el însuși. Să nu cedeze permanent tentației de a fi altcineva. Să-și găsească propria voce, nu să le imite pe alea care au succes la un moment sau altul. Sună teoretic-mobilizator, dar asta e…

La Creative Writing Sundays ai dat ca temă distopia. Ce cărți românești recomanzi pe tema asta?

Cred că e o chestiune subiectivă rău, care ține de gustul fiecăruia. Dar dacă tot am ocazia să mă laud cu propriile preferințe, aș recomanda doi clasici. Mihail Grămescu – volumul de povestiri „Săritorii în gol” și Alexandru Ungureanu cu romanul modular „Marele prag”, o carte minunată, pe cât de subțire pe atât de esențializată, o distopie… frumoasă, care n-ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă. Părerea mea. Și că tot suntem aici, și am ocazia să mă fac mai antipatic decât sunt de obicei, aș adăuga propriile mele romane, „Așteptând în Ghermana” și „Noaptea în oraș, fără părinți”.

Ce proiecte literare pregătești?

Anul acesta, pe la mijlocul toamnei, voi preda editorilor două manuscrise. Un roman scris în colaborare cu prietenul Marian Truță și un thriller, zic eu destul de insolit, care mă pune pe jar numai când mă gândesc la el. La anul vom mai vedea, deocamdată mi-am propus doar să fiu mai serios și mai harnic…