Doar miniaturi?
Recenzie “Români în vorba goală“ de Constantin Dram in Convorbiri Literare

O carte cu un titlu incitant: Români în vorba goală de Dănuţ Ungureanu (Fusion 21, 2016). E o antologie de texte foarte scurte, miniaturi în toată regula, tratînd subiecte de o diversitate impresionantă, a căror coeziune e asigurată de un puternic conţinut satiric şi de o anumită reţetă a facerii lor, care relevă un scriitor nu doar maliţios pînă dincolo de ceea ce comunică un titlu de efect, ci un scriitor care reuşeşte să depăşească limitele formale şi de intenţie ale unui asemenea gen. De aici o plăcere repetată a lecturii care ne îndeamnă să răspundem, în cele ce urmează, la câteva întrebări ce se nasc de aici. O primă întrebare are rol şi de titlu al acestei cronici. Sunt aceste texte din Români în vorba goală doar miniaturi, fie ele şi satirice? Naraţiunile de aici acoperă rareori o pagină de carte în format obişnuit; nu se poate spune că ar fi vorba rezultatul unei concentrări extreme ci, mai degrabă, că atît trebuie să fie şi nu mai mult. Desigur că este evidentă disponibilitatea ludică a autorului, cu repetate trimiteri spre umor şi chiar dincolo de, acesta fiind mai degrabă rezultatul unor pilule amare administrate aşa cum numai românul ştie să o facă şi să şi-o facă; ceea ce trebuie însă privit cu maxim interes este faptul că în aceste texte se re-compune imaginea pulverizată a unei societăţi ce se lasă văzută şi analizată în cele mai ascunse laturi ale ei, într-o pornire ce e plasată, de la început, sub semnul amărăciunii bine temperate, acel rîsu-plînsu atît de des invocat în ultima sută de ani fiind din nou motivat. Păstrînd ce e de păstrat, se poate spune că textele lui Dănuţ Ungureanu se re-configurează într-o reţea pulsatilă de relaţii, generând un fel de manual de accesare/ înţelegere a lumii româneşti, într-o viziune deliberat satirică, vitriolantă, chiar exagerată uneori, scopul exagerărilor fiind acelaşi, dintotdeauna. Într-un spaţiu globalizant, naratorul nu uită să acceseze şi alte spaţii, textele sale de la început de volum, deloc întîmplător, trimiţînd spre un interesant şi provocator ironic paralelism. O lume de mîncăcioşi alătură, ca într-o anecdotă mult mediatizată, imagini replică pe mapamond, cu un personaj de la noi şi un personaj din ţara tuturor posibilităţilor. „Mîncatul sau adăugatul de litere, de cuvinte, de propoziţii” o chestiune care îi separă pe cei doi elevi e o chestiune de interpretare, de fapt, a societăţii de consum şi nu numai, în directă corespondenţă cu ceea ce înseamnă nu doar diferenţe culturale, ci mai degrabă de un anume gen de hegemonie, respectiv de supravieţuire, ambele duse la extrem: „S-a întîmplat că al nostru a mîncat fraze întregi, capitole, romane, iar celălalt tocmai invers. Părea că vor ajunge totuşi la o limită. Nu mai aveau ce mîncam nu mai aveau ce adăuga.” Iar următoarele două texte continuă paralelismul ad-hoc. Primul, caustic şi neiertător, poate fi taxat chiar ca o blasfemie de patrioţii neverificaţi: „O şansă ar fi să dea năvală americanii şi să rechiziţioneze damigeana Europei. Pînă ne trezim noi, a doua zi, colonizarea e gata, n-ai vreme să zici nici hai noroc ca lumea. Ei, după ce ne dezmeticim, a doua zi de la invazie, şi vedem că treaba-i deja rezolvată, cine mai ştie că tu n-ai fost acolo cînd s-a turnat în pahare? Ne exprimăm adeziunea, cerem să ni se dea şi nouă sanitari care ştiu să treacă spirtul prin lipie, ce-o mai fi nevoie. Stingem patimile cu sifoane aduse de-acasă. Ne batem cu ghearele şi cu dinţii să fim şi noi admişi pe lista celor care trec la austeritate pentru ghiftuirea celor care nu trec. Austeritatea e postul nostru cel mare. Dacă-l ţinem cum trebuie (las că ştim noi de veacuri cum să-l mai fentăm) suntem lăudaţi, mîngîiaţi pe creştet, îndemnaţi să ne toastăm rugăciunile către cine chefuieşte la mesele cu frapiere pline. Ne facem că n-auzim rîgîielile bogaţilor lumii, pe lîngă care ne gudurăm, iar dacă le-auzim din greşeală, ne minunăm ce voci frumoase face băutura. // După asta nu se poate să nu dea şi ei (încă) o ţuică.” Celălalt text, practic următorul în economia volumului, e o parodie tristă de tot a începuturilor „turistice” de după 90, dacă ne situăm de partea celor care mai cred în civilizaţie şi bun simţ. Nemţii, un popor timid  prezintă intrarea/ năvălirea unui grup de excursionişti de la „noi” la „ei”. Nu e vorba doar de necunoaşterea unor forme superioare de cultură existenţială, aşa cum se văd ele într-o benzinărie luată cu asalt (Toalete, chiuvete, uşi blocate, urlete, serpentine de hîrtie igienică etc.”. Ironia este cuprinsă în re-inventarea neobişnuită a nemţilor, apreciere cuprinsă în titlu, ca şi în final: „Cînd am ieşit din toalete, proaspeţi, şi ne-am îndreptat spre autocar, să pornim mai departe, spre Paris, sumedenie de nemţi fugeau peste cîmp. În curînd nu s-au mai văzut. Nemţii sunt extraordinar de sensibili.”

Despre ce/ cine scrie Dănuţ Ungureanu în aceste „miniaturi” ale sale? Nu e doar o colecţie de imagini de rîsu-plînsu; sunt conţinuturi dintre cele mai diverse, cu o structurare ce le omogenizează ca tip de discurs narativ: despre platitudinea vieţii erotice înlocuită cu mitul succesului ficţional într-un spaţiu exotic, despre oamenii neobservaţi din instituţii şi care sunt convinşi că ei sunt cei care ţin povara cea mare pe umerii lor, despre anumiţi „Maeştri” din lumea editorială, despre unii băieţi de astăzi, organizaţi în „Deştepţi” şi „Inteligenţi”, despre oameni care cumpără „cultură la metru”, despre taximetrişti şi modul lor de a cunoaşte lumea, despre parlamentari pezevenghi, despre o democraţie a obscenităţilor, despre maidanezii de la noi şi despre cei din Chile, despre multe feluri de şefi şi despre multe feluri de subalterni, despre ingeniozitatea românească şi despre originea milenară a lui „Merge şi aşa”, despre „spinoasa problemă a exportului de cultură”, despre porci (e remarcabil cît de ofertant poate fi un asemenea subiect în mîna scriitorului Dănuţ Ungureanu: „Eu însumi am visat într-o noapte un porc extraordinar de elegant, îmbrăcat într-un costum de caşmir, la două rînduri. Se mai zărea o urmă de noroi pe la revere, dar în butoniera stîngă purta o garoafă. Mi-a făcut cu ochiul. După ce şi-a dat jos costumul, am observat că deja îşi trasase cu cretă pe şoriciul moale liniile după care urma să fie tranşat. Aşa sunt porcii din vis. Întotdeauna poţi conta pe ei.”), despre modul paradoxal în care românii descurcă (mai mereu) spinoasa problemă a existenţei, despre delatori, salvatori, genii, despre artă, artişti, disidenţi, despre proprietate şi noile tipuri de proprietari; apoi o viziune originală despre rîsu-plînsu („am propus formarea unui comitet de iniţiativă pentru alcătuirea primului grup de întristare din istoria divertismentului românesc”), într-o altă formulare despre oameni şi fiare, despre colegi, despre diferenţe între generaţii, despre denaturarea muncii, ca şi despre aceea a învăţăturii, ca şi despre multe ce se cer a fi consemnate, aşa cum sunt ele trase de la televiziuni, din vorba de zi cu zi, din ceea se spune tot timpul şi peste tot. Adică surprinderea românului definit de „vorba goală” şi nu de recursul la ipostaza adamică.

Dănuţ Ungureanu nu avea de ce să augmenteze aceste false miniaturi. Le-ar fi luat mult tocmai din aparenta puţinătate a spunerii cînd, de fapt, aici e o întreagă lume şi discuţia ei, prinsă în puţine cuvinte şi care, totuşi, mai au spaţiu şi pentru şfichiuirea ironică sau pentru compătimirea cinic-moralistă; nu sunt uitate nici finalurile, a căror tehnică de execuţie trebuie să compenseze absenţa textului dilatat, plin de personaje, dialoguri, portrete, descrieri. Un bun exemplu este textul intitulat Au japonezii gropi?, al cărui final descrie cum glorioasa inventivitate japoneză se declară învinsă de situaţia de pe teren, aşa cum e la noi: “Dacă pe-ale lor le lărgiseră, cu ale noastre s-au gîndit să încerce ceva nou: să le astupe. Aveau japonezii o maşină de astupat gropi, o minunăţie. Ultimul răcnet. Trecea pe deasupra gropii şi în urma ei rămînea asfaltul lis. A trecut maşina asta peste gropile româneşti pînă i s-au tocit roţile. Nu se astupa nimic, ba apăreau şi altele noi. Japonezii se cruceau. Umbla un zvon că noaptea cineva de la primărie juca tontoroiul pe caldarîm, ca să înmulţească gropile. În cele din urmă, înfrînţi şi umiliţi, samuraii şi-au făcut seppuku.”

“Români în vorba goală” nu e doar o categorisire a unor semeni ce trăiesc cu noi/ printre noi. E deja un mod dezvoltat de viaţă, cu toate semnele ce ţin de un sistem şi de o axiologie sui-generis; volumul lui Dănuţ Ungureanu devine remarcabil atunci cînd îl vezi ca pe un fals tratat al unei lumi cu care nu mai ştim ce să facem.