„Lipsa scrisului îl obosește pe autor”
Interviu pentru revista „Semne de întrebare”, din Alba Iulia

Email

 

Lucian Dragoș Bogdan:

Faci parte dintr-o generație de scriitori căreia îi place să se joace cu cuvintele, ca să zic așa. Să inventeze termeni, expresii, sensuri noi. În ceea ce scrii, nu doar acțiunea evoluează, ci și limbajul folosit are propria viață. E greu, e ușor și, mai ales, de ce o faci?

 

Dănuț Ungureanu: Nu e nici greu, nici ușor. E normal, fiindcă scriu așa cum sunt. Cine mă cunoaște mai îndeaproape, știe foarte bine că așa sună și poveștile mele mărturisite prin viu grai, la o bere cu prietenii (vorba vine, nu sunt băutor de bere), într-o drumeție cu foc de tabără – acolo unde nu punem pompierii pe grill, oricând, oriunde. Îmi place să fac și să spun o poveste din orice amintire a mea, din întâmplări hazlii, ori tulburătoare. Și atunci când povestesc mă ia valul. Nu mint întotdeauna prea mult, decât dacă observ că auditoriul moțăie. Iubesc jocurile de cuvinte, invențiile, sensurile cu dus și-ntors, așa cum ai spus (urmează „Sensuri noi”, cu sumarul pe partea stângă). Nu numai că mă manifest  deseori ludic, chiar țin să fiu așa.

Limbajul capătă o viață a lui, te îndeamnă să-l deguști mai ales atunci când personajele sunt vii ele însele și vorbesc așa cum li se potrivește mai bine. Și mă întorc iarăși, narcisic, la autor. Pun din mine însumi, măcar pentru a amorsa o personalitate fictivă, în fiecare personaj al meu și în ceea ce spune el. Da, chiar riscând să le ridic glumeților poantele la fileu, exersez asta chiar și cu unele din personajele feminine. Firește, nu pentru că într-o viață anterioară am fost eu însumi vreo doamnă celebră, dar la urma urmei am avut și eu plăcute prilejuri de a cunoaște reprezentante remarcabile, memorabile, spirituale, incitante, provocatoare, ori chiar fermecător de banale.

 

LDB: Ai lucrat multă vreme ca ziarist. Ai scris articole, te-ai ocupat de reportaje și anchete. Cum erau vremurile acelea de după Revoluție văzute prin ochii jurnalistului? Și cum ți se pare că se prezintă domeniul acum față de atunci? Se fac lucrurile cu mai mult profesionalism, sau, dimpotrivă, calitatea jurnalismului a scăzut?

 

DU: Vorbind despre acea epocă a vieții, o rememorez mereu cu un ochi râzând și unul lăcrămând, cum se zice. Din cauza aventurii mele în presa cotidiană (pe care o mai celebrez și în zilele noastre cu niște colaborări, ca free-lancer) s-au perindat, de prin 1990 până prin 2003, ani în care am scris foarte, foarte puțin pentru mine. Adică ficțiune, povestiri, romane. Și mi-e tare greu, chiar și acum, să-mi iert acea perioadă, oricât de melodramatic ar suna asta. Pe de altă parte (ochiul râzând), ca jurnalist am avut porția mea de adrenalină zilnică, am cunoscut în profunzime socialul… neoficial și o mare diversitate de tipologii umane, mi-am ținut mâna alertă, exersată și, nu în ultimul rând, de ce să fiu mai ipocrit ca de obicei… am câștigat bani buni.

Ca să nu mai spun că pe-atunci (1992) ziarul la care lucram „m-a forțat” să scriu și să public în foileton romanul science-fiction „Așteptând în Ghermana”. Ca să  nu mai spun că eu, de fapt, sunt un ins cam șters și cam timid, dacă mă lași de capul meu. Jurnalismul mi-a dat multă încredere în mine, unde mai pui că și timpurile, pentru noi toți, erau nemaivăzute. Cum zicea un bun prieten al meu, care probabil că acum e redactor șef la ziarul Raiului, urma să ne dăm seama peste mai mulți ani cât de norocoși am fost să trăim vremuri atât de interesante.

Jurnalismul de azi o fi profesionist, nu zic ba, ca tehnologie și organizare. Ca adult (ca să nu zic vârstnic) acrit, mă deranjează însă două lucruri. Întâi, totala indiferență (să nu zic dispreț) față de limba română. În al doilea rând, trecerea pe față de la „vă prezentăm adevărul” la „vă prezentăm adevărul nostru”.

 

LDB: Să revenim la literatură. Te-ai făcut remarcat, mai ales în perioada de început a carierei scriitoricești, ca sefist. Ai prins și perioada comunistă, dar și libertatea ulterioară. Ce plusuri și ce minusuri ți se pare că a avut fiecare dintre ele? Și de unde dragostea pentru SF?

 

DU: Sefeul, ah, sefeul… Eram doi colegi de cameră în căminul Politehnicii, fascinați de Wells, Asimov, Clarke, Bradbuy, dar și Vladimir Colin („Babel”, „Grifonul lui Ulise”). Apoi Heinlein, Cordwainer Smith, Gibson, dar și Davidovici, sau Grămescu. Curând i-am molipsit pe toți de pe palierul nostru, care de la miștouri au trecut la invidie. De ce ne-a plăcut în anii ăia? Pesemne un cuvânt greu a avut de spus evazionismul, iluzia că nu există granițe. Bănuiesc că noi chiar credeam în viitorul luminos al omenirii, în Consiliul Mondial, colonizarea planetelor îndepărtate (sistemul solar era floare la ureche), eradicarea sărăciei etc. Poate și influențați, că am uitat să-i menționez, de fermecătorii Beleaev, Efremov, apoi Lem și frații Strugațki.

În libertatea ulterioară, cum i-ai spus, au năvălit Herbert, Van Vogt, Aldiss, tone de traduceri care, pe mine cel puțin, m-au copleșit. M-am trezit în mijlocul magazinilui de dulciuri cu un milion de sortimente. Însă dincolo de lecturi m-a cucerit fandomul. Ceea ce azi înseamnă o puzderie de miliții în conflict permanent și nociv, nu mai zic de așa-zișii „lupi singuratici” (unii mai degrabă șacali, hiene și potăi), atunci era o comunitate de prieteni la cataramă. Și bine văzuți din exterior, vreau să spun de cine știa cu ce se mănâncă sefeul de calitate, nu de ageamiii care puteau să pronunțe doar două fraze: „A, voi sunteți ăia cu ozeneurile…”, ori „A, voi sunteți ăia ai lu’ Mironov…”.

 

LDB: La ora actuală, partea SF reprezintă doar o parte din creația ta literară. Scrii mult, scrii frumos, e genul de literatură care place celor ce vor să se delecteze cu lectura în sine. Ce povești te inspiră? De unde au apărut Viața și faptele haiducului Tănase Vlăsia, Conspirația femeilor sau Experimentul Păpușa, ca să dau doar câteva exemple?

 

DU: Mă înspiră orașul. Orașul, dacă nu vrei să fii vreun Sadoveanu, ori Rebreanu, este bilioteca, ori banca de date, cum vrei să-i spui, ideală pentru un autor cu simțuri bine reglate, cu spirit de observație și de bună credință, hotărât să facă și treabă, nu doar să fie cât mai vocal și să dea din coate. Orașul, străzile sale, toată fauna umană (nicidecum într-o interpretare peiorativă a termenului) sunt mană cerească nu numai pentru autorul de secvențe realiste, ori pentru cronicar, ci și pentru slujitorul fantasticului, cu toate ipostazele sale, de la horror până la science-fiction. Fiindcă dinamica lui biciuiește receptorii și stimulează imaginația. Părerea mea.

Dar insist, „Însemnările damei de silicon”, „Urme de sfinți”,  „Viața și faptele haiducului Tănase Vlăsia”, „Conspirația femeilor”, „Experimentul Păpușa”, nu sunt invenții pur-sânge. Nu scap nicio ocazie, și asta e una din ele, să mă laud că aproape toate întâmplările din paginile acestor romane sunt reale, trăite de mine, sau de altcineva cunoscut. Mi-e drag când mă poticnesc în mijlocul unei șuete calde, cu prietenii, și-mi zic, sau zic cu voce tare, „asta trebuie scrisă”.

Apoi, fără să te străduiești prea mult, peste întâmplările adevărate se așterne praful de aur al fantasticului, al irealului. Căci dacă nu forțezi un pic realul, dacă nu împingi relatarea afară din curtea ei, măcar un pas, parcă lipsește ceva. Viața îți arată destul cum stau lucrurile de fapt. Nu-i frumos să-ți zici, din când în când, „ce-ar fi dacă…?”

 

LDB: Ai scris și un fel de ghid pentru cei ce aspiră să devină scriitori. Cât din a scrie crezi că reprezintă talentul, inspirația, cât munca, experiența și cât se poate învăța de la alții?

 

DU: „Autor de unul singur – rețete pentru scrierea creativă”, a fost conceput, mărturisesc, cu destulă strângere de inimă (detest să fiu detestat, iar tentația confraților de a-i da peste nas vreunuia care pare căi asumă rolul de guru e foarte mare). Am fost destul de prudent să menționez în preambulul acelui… ghid că e vorba mai degrabă despre niște constatări pesonale, care i-ar putea fi de folos unui alt autor, decât despre reguli, ori povețe. Dar se poate învăța din pățaniile altora, desigur. Și dacă, vorba unui prieten, poți să arzi niște etape și să profiți de greșelile lor, nu-i păcat să n-o faci?

Fiindcă nu pot totuși să evit întrebarea directă, mă văd nevoit să-mi recunosc pesimismul în ce privește „mixul” de talent, muncă și inspirație care ar putea asigura succesul în zilele noastre. A scrie e a scrie și nimic mai mult. Firește, scriiturile proaste, care se văd și din naveta spațială că sunt proaste, ar trebui să lipsească din peisaj, lăsând locul celor bune, dar cine stabilește diferențele dintre ele? Sunt un pic depresiv, conviețuind de ani de zile cu gândul că talentul, inspirația și munca nu sunt de ajuns ca ingrediente pentru a te face cunoscut. Acum nu multă vreme, o scriitoare occidentală, aflată în vizită la București, a fost întrebată care crede dânsa că ar fi secretul succesului ca scriitor. A răspuns aproape fără ezitare: „Să fii în locul potrivit, la momentul potrivit. Altfel, sunt extraordinar de mulți autori talentați, muncitori și inspirați”.

 

LDB: Sunt convins că, de-a lungul carierei, ai prins numeroase „momente zero”, de „resetare”, când se puneau la cale proiecte mari pentru autori, pentru exportul scrierilor de la noi, pentru mișcarea literară (SF și nu numai). Au ele vreo șansă, sau sunt doar repetări inutile pe aceeași spirală?

 

DU: Eu unul, sincer să fiu, n-am prins niciun fel de „proiecte mari pentru autori”. Or fi fost pe undeva, dar am fost mai ghinionist și nu le-am observat. Sau nu m-am agitat destul ca să-mi înscriu textele pe orbita cea mai bună, într-un mecanism pragmatic, care să se ocupe de ceea ce eu însumi nu stăpânesc la un nivel mulțumitor: promovarea. Mi-a lipsit și-mi lipsește în continuare un agent, dar situația asta e valabilă pentru cei mai mulți autori, nu sunt eu buricul pământului. Pur și simplu nu pot să-mi imaginez cum ar fi să iau din timpul pentru scris ca să fac muncă de propagandă. Sunt însă și autori care fac asta și pe care îi invidiez la modul cel mai sincer.

Am trăit un timp cu impresia naivă că o scriere bună n-are nevoie de multe ca să pornească în lume și s-o cucerească. O prietenă poetă îmi spunea că trebuie să-ți tratezi cărțile ca pe propriii copii. Nu-i lași singuri îndată ce i-ai adus pe lume, ești alături de ei toată viața. M-am gândit la asta și-am sfârșit prin a-i da dreptate, dar numai parțial. La un moment dat obosești ca autor, ocupându-te intens și de altele în afară de scris, mai seci și mai prozaice. Lipsa scrisului îl obosește pe autor.

Și apoi, toate vocile din jur, zeci, sute de mii. Cum faci să se-audă și a ta la un nivel măcar decent? Spun ceva care mereu îmi atrage antipatia. În ziua de azi numai cine nu vrea nu publică. Iar rețelele sociale sunt pline ochi de profiluri care se autointitulează ferm „scriitor”.

 

LDB: Politicul și socialul de la noi constituie, în sine, o sursă de inspirație pentru scris. Și tu le-ai folosit, unul dintre exemple fiind scenariile pentru grupul umoristic Vouă. Cum a fost acea colaborare? Crezi că acele elemente sunt valabile și acum? Cum ți se pare situația politică, socială și economică actuală, cu sau fără pandemie?

 

DU: „Vouă”, ce vremuri… M-a lipit Adrian Fetecău de grup, prin anii ’80 și chiar și-acum se mai întâmplă unele lucruri. Dacă pun la lucru aritmetica, în toți anii ăștia am scris, ori am coordonat/stilizat un pic peste o mie de scenarii pentru televiziune, celebrele „pastile” zilnice din emisiunea „Țara lui Papură Vouă”, ori episoadele unor seriale. Au fost spectacole de cabaret politic, jucate la teatre prestigioase din Capitală, avem scenarii de filme artistice (pentru care n-am găsit un sfanț să le finanțăm). Îmi crește inima, de ce să n-o spun, când constat că unele dintre ele, difuzate în reluare la nesfârșit (vezi, de pildă, serialul „Baronii”) sunt la fel de actuale ca atunci când au fost concepute. Bine, n-om fi fost noi niște vizionari (nostradamuși?), ne-a ajutat și genomul popular, căci sunt multe trăsături care nu s-au estompat de pe vremea lui Burebista.

Colaborarea cu „Vouă” a fost, alături de jurnalism, cealaltă activitate care m-a ținut în priză, mi-a electrocutat mâna cu care scriam-scriu, fără să-i facă rău. Nu mă intimidează cei care spun că a scrie chiar dacă n-ai atins „acea stare de grație” înseamnă prostituție, vai… Știi ce bine îți face să scrii la comandă și sistematic? Când treci în modul „scris la liber” ți se pare că poți să ajungi până la cer.

Cum sunt socialul, politicul și economicul în zilele noastre, cu sau fără pandemie? Interesante, cum ziceam mai înainte. Subiecte sunt cu duiumul, numai să ai timp scris. Cel mai mare dușman al unui autor e timpul.

 

 

LDB: În final, obișnuita întrebare: ce mai pregătește autorul Dănuț Ungureanu? Și, ca o curiozitate personală, când ne putem aștepta la al treilea volum scris în colaborare cu Marian Truță, cel care să completeze proiectul început cu romanele Vegetal și Mineral?

 

DU: Am pe masă cinci proiecte de roman (pe unul mă voi strădui să-l lansez în toamnă) și materie primă pentru vreo treizeci de povestiri. Sper să nu mă pocnească vreun atac de lene în vara asta.

Romanul la care te referi nemilos, al treilea din proiectul cu Marian Truță, nu va vedea lumina zilei nici anul ăsta, din păcate. Ne indispune acest lung șir de amânări, dar având în vedere subiectul am convenit că trebuie să mai lustruim sinopsisul. Nu foarte mult, e foarte posibil să pornim treaba în toamna asta, mai ales că plănuim o excursie împreună. Firește, când vom publica volumul nu vor lipsi comparațiile cu găina care a tot cotcodăcit asurzitor până a ouat o mărgică.

Dar ceva frumos tot se întâmplă în următoarele două, trei luni. Marian Truță și cu mine pregătim o surpriză (e aproape gata) care cu siguranță le va face plăcere pasionaților de… Ei, ca de obicei, deocamdată e secret. Sănătate să fie. Sau, vorba lui Redrick Schuhart, din „Picnic la marginea drumului”: „Fericire pentru toţi, pe gratis, şi hai să nu plece nimeni supărat!”

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

five × 2 =