198 de romane în 198 de pagini (fără a mai socoti coperțile)
Gabriel Rusu, revista Luceafărul – Numărul 5 – 2008

….Aceasta este prima constatare, care mi s-a impus cu ingenuitatea evidenței, după ce am terminat de citit Români deja deștepți (Casa de Editură Media On, 2007) de Dănuț Ungureanu, carte ce adună într-un „snop“ bine legat de texte dense frânturi din realitatea personală și actuală a conaționalilor noștri. Mă simt obligat să recurg la un paradox: tocmai pentru că este personală, realitatea asta devine colectivă și publică; iar în ceea ce privește actualitatea ei, aceasta ține de azi, firește, și dintotdeauna.

Dănuț Ungureanu pune în pagină, în fiecare dintre cele 198 de pagini ale cărții, întâmplări, personaje și comentarii la adresa acestora, comentarii mai mult sau mai puțin… subliminale. Întâmplările sunt rupte din sfânta banalitate, personajele sunt împrumutate din liniștitoarea normalitate, comentariile sunt, la întâia citire, trase la xerox după cele dintr-un oricând posibil tratat despre taclaua lipsită de importanță.

Numai că, la o a doua citire la care apelezi chiar pe măsură ce te apropii de finalul unui text ori al altuia, îți dai seama că ai în față un fals tratat de tacla. Ca în basme, vorba-ca-să-treacă-timpul se răsucește pe călcâie și se transformă în opinie cu bătaie lungă despre cele lumești. Iar întâmplările se metamorfozează în fapte de viață și personajele în destine.

Dănuț Ungureanu a scris proze și roman SF, a făcut gazetărie în linia întâi, a practicat scenariul liliputan de televiziune, spre un exemplu cu Grupul Vouă. A ajuns să stăpânească de minune secretele de construcție care fac din textul scurt un rival redutabil al romanului-fluviu. Din câteva tușe narative trimite la epică, din câteva gesturi furate cu coada ochiului de la personaje „no name“ creionează identități, din câteva cuvinte răsucite retoric încheie textul cu o poantă în dulcele stil britanic și astfel nu îl sfârșește (textul), ci îl aruncă spre continuare în spațiul virtual al imaginației tale. Așa că ți se dă, ba chiar ți se „impune“, libertatea de a mări fiecare relatare scurtisimă, care nu depășește o pagină de carte, la dimensiunile fantazate respectabil ale unui roman.

Iată o prezentare programatică a „biografiei“ acestei cărți: „Luna trecută mă hotărâsem să scriu o mare carte. O asemenea decizie e foarte greu de luat în viață, cel puțin când o iei prima oară. (…) N-aveam nici un subiect în cap, dar niciodată nu era o problemă. Citisem undeva că dacă vrei să faci ceva, principalul este să stabilești când, nu cum. Subconștientul o să găsească singur cele mai bune căi pentru atingerea țelului. (…) Am lăsat deci subiectul marii cărți în sarcina subconștientului. (…) Habar n-am ce s-a întâmplat. Ori că subconștientul ăsta era cam puturos, ori că n-am știut să-l cointeresez, ori că pur și simplu avea altceva mai bun de făcut, după vreo cinci zile, când să mă apuc de marea carte, tot n-aveam un subiect. L-am dat naibii de subconștient. O să fie o mare carte despre oameni și viață. Auzind asta, toți cunoscuții din cartier au năvălit să-mi povestească viețile lor. (…) Din păcate m-am lăsat prins de unele dintre povestiri și am uitat să-mi notez“ (Marea carte vine).

Finalul este o glumă a autorului, desigur. El nu a uitat să-și noteze/inventeze nimic din ceea ce l-a interesat. A privit, a auzit, a zâmbit. Și ne face și pe noi să zâmbim…

… Aceasta este a doua constatare în raport cu Români deja deștepți, și anume că toate cele 198 de pagini mustesc de umor inteligent (exprimarea îmi pare oleacă redundantă, dar repetiția este bună). Tocmai de aceea titlul prezentei însemnări de lectură amintește de onorabilul Jerome K. Jerome. Iar în amintirile mele livrești se dezmorțește memorabilul Hașek. Prozele superconcise ale lui Dănuț Ungureanu au în comun cu scrierile celor doi o anume manieră de a privi viața fără ranchiună. Cele reprobabile sunt numite ca atare, însă micimile omenești nu sunt ghilotinate mânios și sângeros în piața publică, sunt doar arătate cu degetul spre hazul general.

Lui Dănuț Ungureanu îi repugnă postura inchizitorială încrâncenată, propagandistica ardere pe rug a păcătoșilor, el optează pentru toleranța degustătorului de carnavaluri unde maștile se amestecă: „«Știu eu ce ne trebuie nouă, (…) un turist sănătos, cu o origine sănătoasă». Îmi explică planul lui, între două țoiuri de țuică. La modul general, sunt de acord. În fiecare an am cunoscut cel puțin doi-trei străini. Discuțiile cu ei reluau obsesiv propozițiile: «Aveți o țară minunată. (…) Bucătăria românească este minunată. (…) Noi, vesticii, în vâltoarea civilizației am pierdut de mult gustul unei ulcele de lapte proaspăt». (…) Vecinul scoate banii din saltea și cumpără o mândrețe de văcuță, Eclipsa. Dregem gardul cu doi-trei fuștei, scoatem o masă în curte. Vecinul mătură cu palma gărgărițele din sacul cu mălai și face câteva zeci de mămăligi. (…) După o mie de telefoane, vine hoarda de turiști. Sunt trei pensionari belgieni. «Ce țară minunată!» zice cel mai vârstnic dintre ei, privind cam cu teamă la cârdul de gâște care se apropie sâsâind. Vecinul le aduce câteva din mămăligile rămase. Cu celelalte am îndopat purceii timp de o lună. La vederea mămăligilor, purceii o tulesc guițând înspăimântați. Vecinul o ia și el la fugă după Eclipsa, care nu se mai lasă exploatată, de la o vreme, nici măcar cu un mililitru de lapte. Începe ploaia. «Minunat!» exclamă cei trei, spărgând mămăligile cu o săpăligă pe care au găsit-o în dosul cabinei pe ușa căreia vecinul a scris cu var «Country toilette». Eclipsa revine exasperată și răstoarnă masa. Plouă. Ne refugiem cu toții pe prispă. «Minunat!» repetă hoarda de turiști străini. «La noapte o să vină și Dracula?»“ (Turism rural).

Dănuț Ungureanu nu râde și nu provoacă un râs, acuzator și răzbunător. Umorul lui este de sorginte oarecum solară. De fapt, preferă zâmbetul, care se află mult mai mult în vecinătatea subtilității și, prin efectul de ecou controlat, a gravității…

… Aceasta este a treia constatare în ceea ce privește Români deja deștepți, că incompatibilitatea dintre aparență și esență, absurdul deci, ne înveselește uneori prin apariția „caraghiosului“, dar alteori ne întristează ușor pentru că ne face să intuim/trăim temeri existențiale: „La început a mâncat o literă. (…) A luat o palmă după ceafă și a fost obligat să rupă foaia din maculator. (…) Nimeni n-a făcut legătura cu un episod asemănător, care se petrecuse la mii de kilometri distanță, într-o școală din America. Un școlar, neatent ca și ăsta despre care vorbim, în loc să mă­nânce o literă, a pus una în plus. (…) Cu vremea, băiatul care mâncase o literă a început să mănânce cuvinte. Ăstimp, pe cealaltă parte a globului,  nici celălalt nu se lăsa mai prejos. Ăsta mânca, ălălalt adăuga. (…) Pentru că lucrurile scăpaseră de sub control, nu le mai trăgeau palme după ceafă, nici foile din maculator nu le mai rupeau. (…) S-a întâmplat că al nostru a mâncat fraze întregi, capitole, romane, iar celălalt tocmai invers. Părea că vor ajunge totuși la o limită. Nu mai aveau ce mânca, nu mai aveau ce adăuga. Apoi, într-o zi, al nostru a mâncat, din neatenție, o oră din viață. Și a doua zi, o zi“ (O lume de mâncăcioși).

Pe distanța unei fraze, Dănuț Ungureanu schimbă brusc polaritățile, contrazice obișnuința în raport cu orizontul de așteptare și face zâmbetul să fie a mirare meditativă.