Marea mahmureală națională

Poate e momentul ca abstinenţii, asceţii, în fine, sihaştrii să facă un pas înapoi, căci mare lucru văd că nu s-a realizat în ultimele decenii, deşi ne-am străduit cu toţii să înaintăm spre viitor pe căile placate cu marmură ale virtuţii (ori, noi suntem obişnuiţi mai degrabă cu bitumul şmecherit la reţetă şi turnat pe ploaie, care se macină şi trebuie reparat în fiecare an).

Poate că ar fi cazul să le dăm o şansă la cârma ţării şi vicioşilor, să vedem ce pot. Uite, de pildă, să-i scoatem de pe banca de rezerve pe marii băutori ai naţiunii. Ştiu, veţi obiecta că, slavă Domnului, nici până acum n-au stat pe bară, dar totuşi…

Istoria marilor naţiuni nu se scrie cu un număr exact de păhărele. Numerele exacte duhnesc a normă, a plan, a mediocritate. Doar n-o să ne-ntoarcem la cincinalele comunismului! De-aia se străduieşte naţiunea să bea ori prea mult ori prea puţin. Aşadar, propun un nou imn, în acord cu şpriţul: „Deşteaptă-te, române, dar nu exagera!” Naţiunii îi e frică de mediocritate ca de dracul gol.

„Ce-i de făcut?” a fost întrebarea pe care, frământat de acest plan uşor alcoolizat de salvare a prezentului naţional, i-am pus-o zilele trecute interlocutoarei mele – o ţuică isteaţă. Ce-i de făcut ca să nu ajungem la caneaua butoaielor cu poşirci ale Europei? Ce-i de făcut ca să spună şi despre noi mapamondul bancuri cu beţivani simpatici, aşa cum o face despre ruşi şi polonezi? Să bem, vezi bine. Dar ce? Nu mai sunt timpurile de altădată. E domeniul în care liderii ar avea o pâine de mâncat şi o vadră de golit.

Pe vremea dictaturii (aia dinainte de ‘90) beam vioi. Nu exista concurenţă, solidaritatea clasei muncitoare se consolida pe mesele localurilor familiale, între două beri şi desenele sugestive, executate cu sosuri pe feţele de masă perene. Din lipsă de halbe, românii îl adaptau cum puteau, prin bodegi, pe marele poet: „Fiarbă vinu-n cupe, spumege borcane…” Da, da, se bea în mod obişnuit, pe la cârciumile de cartier mai ales, vin la borcan.

Dar acum, ne omoară cu zile capitalismul în fermentaţie. E ca apa de ploaie în pahare. Încheieturile se oxidează, gâtlejurile nu mai sunt de inox, ca odinioară, ci dedulcite la produse de import, care cruţă beregata şi-o moleşesc, preţurile nu permit accesul la tăriile populare, s-a scumpit şi pasta de dinţi din care puteai scoate ceva de băut, la o adică. Anostul pândeşte absenţa antrenamentului, naşte monştri din somnul raţiunii de a bea. Lipsesc faptele eroice, setea ancestrală care face să clocotească vinul în vine, lipsesc momentele bărbăţiei adevărate, când ţoiul se smuceşte peste cap, nu ca acum, lălăială de ceasuri la ţuica americană de grăunţe. Ce-i de făcut?

O şansă ar fi să dea americanii năvală şi să rechiziţioneze damigeana Europei. Până ne trezim noi, colonizarea e gata, n-ai vreme să zici nici „hai noroc” ca lumea. Ei, după ce ne dezmeticim, a doua zi de la invazie, şi vedem că treaba-i deja rezolvată, cine mai ştie că tu n-ai fost acolo când s-a turnat în pahare? Ne exprimăm adeziunea, cerem să ni se ceară şi nouă sanitari care ştiu să treacă spirtul prin lipie, ce-o mai fi nevoie. Stingem patimile cu sifoane aduse de-acasă. Ne batem cu ghearele şi cu dinţii să fim şi noi admişi pe lista celor care trec la austeritate pentru ghiftuirea celor care nu trec.

Austeritatea e postul nostru cel mare. Dacă-l ţinem cum trebuie (las’ că ştim noi, de veacuri, cum să-l mai fentăm) suntem lăudaţi, mângâiaţi pe creştet, îndemnaţi să ne toastăm rugăciunile către cine chefuieşte la mesele cu frapiere pline. Ne facem că n-auzim râgâielile bogaţilor lumii, pe lângă care ne gudurăm, iar dacă le-auzim din greşeală, ne minunăm ce voci frumoase face băutura.

După asta, nu se poate să nu dea şi ei (încă) o ţuică.