Ceva, cuiva

Am nevoie de ceva, pe care mi-l poate da cineva, de undeva. Dar pentru acel ceva, cineva îmi cere altceva, deşi fiind salariat acolo, undeva, ar trebui să-mi dea ceva fără să-mi ceară altceva.

În ziua de azi, o exprimare subtilă te fereşte de răceală. Dacă aş spune că am mers la primărie să iau o aprobare şi funcţionarul mi-a cerut un plic cu bani, mâine aş fi la răcoare pentru calomnie, ofensă, ori mai ştiu eu ce.

Dacă aş afirma că pentru operaţia de apendicită medicul mi-a umflat mia, poimâine m-aş plimba cu paşi mărunţi pe holul tribunalului.

Dacă aş scrie că un organ m-a pus să aleg între amenda, mare, pentru stat şi şpaga, mai mică, pentru el, pe fruntea mea ar scrie „arest preventiv”.

Iar pe holurile tribunalelor e un curent de speriat. Răceşti înainte să-ţi dai seama. Pe când, dacă-mi reabilitez termic vocabularul în jurul lui „cineva… ceva… undeva… altceva…” – nu mă doare capul.

Deci, merg la cineva ăsta, care e salarizat să-mi dea ceva. Îmi cere de la obraz să-i dau şi eu, altceva. Îi dau altcevaul lui, îmi iau cevaul meu şi mă duc să-l reclam. Şeful lui mă ascultă, mai mult, mă aprobă.

„Ştiu, spune, corupţia e o problemă gravă, chiar la nivel naţional şi internaţional. Nu există pădure fără uscături. Dar, dacă evaluaţi lucrurile global, serviciul nostru are mai multe realizări decât nerealizări. Sunt mai mulţi funcţionari prezenţi decât absenţi. Mai multe ziduri în picioare decât cele care se coşcovesc. Dacă n-ar fi aşa, ar veni ăia de la demolări. Cum vă spun, mult mai mulţi dintre funcţionarii noştri nu iau ceva pentru a furniza altceva, decât ăia care iau. Avem şi noi uscăturile noastre”.

Bag de seamă că nici dânsul nu pronunţă, mă scuzaţi, „şpagă”, ci o dă la-ntors cu „ceva” şi „altceva”. Îi şoptesc totuși la ureche cuvântul care începe cu „ş”. Faţa i se luminează, buzunarele cască, degetele ţopăie pe clape de pian, în concertul grandios pentru înhăţat şi orchestră.

Unii, de bucurie, înfloresc. Şeful ăsta se usucă. Păşeşte jubilând spre crângul uscăturilor.