O lume de mâncăcioşi
(„Fie viața cât de grea, tot mai bine-n Patagonia…” – proverb gaucho)

desen de Traian Furnea

La început a mâncat o literă. Cui nu i se întâmplă să mănânce o literă? Era un extemporal, prin clasele primare. Trebuia să scrie “Tata mănâncă supă la bucătărie” şi-n loc de asta a scris “Tata mnâncă supă la bucătărie”. A luat o palmă după ceafă şi-a fost obligat să rupă foaia din maculator. Pe vremea aia oamenii nu-şi băteau capul, rupeau foaia şi scriau pe alta. Nu se-ntrebau, de pildă, de ce n-a mâncat o literă din “supă”, din “bucătărie”, ori chiar din “tata”. De ce-a mâncat tocmai din “mănâncă”. Maculatorul să aibă foi…

Nimeni n-a făcut legătura cu un episod asemănător, care se petrecuse la mii de kilometri distanţă, într-o şcoală din America. Un şcolar, neatent ca şi ăsta al nostru despre care vorbim, în loc să mănânce o literă, a pus una în plus. “Tata mănâncvă supă la bucătărie”. Altă scatoalcă, altă foaie de maculator consumată.

Cu vremea, băiatul care mâncase o literă, a început să mănânce cuvinte. Lucrările erau mai elaborate şi frazele mai lungi, dar, pentru a simplifica fenomenul, vom păstra acelaşi exemplu. “Tata mănâncă la bucătărie.” Unde era supa? Habar n-am. Zburau foile din maculator de ţi se făcea părul măciucă. Ăstimp, pe cealaltă parte a globului, nici celălalt nu se lăsa mai prejos. Năravul din fire n-are lecuire. Ăsta mânca, ălălalt adăuga. “Tata mănâncă supă de pui la bucătărie.” Rupe foaia.

Azi aşa, mâine-aşa… “Tata la bucătărie”, scria al nostru, mâncând cuvinte. “Tata mănâncă supă de pui şi grătare de porc la bucătărie”, scria celălalt, la fel de neatent. Nu se puteau concentra, nici unul, nici altul. Asta îi costa maculatoare întregi. “Tata”, a scris în cele din urmă cel care mânca litere şi cuvinte, iar celălalt a aşternut pe hârtie o nuvelă întreagă despre cum se îndopa taică-său la bucătărie cu găinuşe, curcani fripţi şi alivenci de-ale lor, cum le-o fi spunând.

Pentru că lucrurile scăpaseră de sub control, nu le mai trăgeau palme după ceafă, nici foile din maculator nu le mai rupeau. “Să-i lăsăm, să vedem ce se întâmplă.”

S-a întâmplat că al nostru a mâncat fraze întregi, capitole, romane, iar celălalt tocmai invers. Părea că vor ajunge totuşi la o limită. Nu mai aveau ce mânca, nu mai aveau ce adăuga.
Apoi, într-o zi, al nostru a mâncat, din neatenţie, o oră din viaţă. Şi a doua zi, o zi…