Miniștri de Nobel

Un coleg de clasă de prin generală descoperise „efectul de pod”. Generos, deși corijent cam la tot ce se putea, mi-a împărtăşit şi mie secretul. Nu dormise câteva nopți.

„Băi, am dat peste ceva genial. Simplu, da’ genial. Orice pod e mai lung dacă-l priveşti de jos, din albia râului, decât dacă-l priveşti de sus, de la un capăt.”

„Văleu! am icnit iluminat, chiar că genial. O să iei premiul întâi, Aurică. Zi mai departe!”

Colegul m-a privit mirat. „Mai departe ce? Asta-i tot.”

Curând, viaţa ne-a despărţit. Eu am mers la facultate, el la un partid, la tineret. N-e-am mutat în oraşe diferite. N-am mai avut nicio veste de la dânsul, însă ştiam că lucrurile n-au să se oprească aici. Citeam ziarele, urmăream ştirile la radio şi televiziune. Aşteptam titlul anului: „Extraordinară descoperire eliberează omenirea! Aplicaţiile efectului de pod rezolvă criza energetică mondială! Savant român câștigă Nobelul!” Eram sigur că Aurică se aruncase cu toată ardoarea în vâltoarea bătăliei pentru cunoaştere, că în toţi anii ăştia cercetase şi perfecţionase.

Mă pregăteam pentru seara când aveau să vină după el, să-l ia din garsoniera în care îşi desăvârşise descoperirea, pentru a-l duce la decernarea premiului. Limuzine, girofaruri, escortă de motociclişti. În mijlocul mulţimii isterizate, prin ploaia de flashuri, avea să mă zărească. Îmi făcea un semn, ca-n generală, când mă ruga să-i șoptesc.

Ne-am întâlnit ieri la o conferință plicticoasă. Era în prezidiu, elegant, durduliu, bine ras, trăznind de la o poștă a parfum bun. M-a recunoascut într-adevăr și în pauză și-a croit drum către mine, printr-o mulțime de inși care se frângeau de la mijloc secerați, recitând „să trăiți, domnu’ ministru…”

Am aşteptat să se potolească furia admirativă din jurul persoanei sale, ca să putem porni un taifas normal, cu aduceri aminte, și firește să-i pun întrebarea care mă frământa de ani.

„Şi efectul de pod? Ce s-a întâmplat cu efectul de pod?”

M-a privit amuzat, superior.

„A, ăla? Ce dreacu, băi, ai rămas tot puștan? Era o tâmpenie. Într-o zi, am făcut măsurători. Şi ştii ce? Era decât o iluzie.”

„Așa…” am îngăimat. „Și-atunci, ai abandonat… Dar văd că totuși te-ai bucurat de succes, ești un om realizat, cu carieră…”

„Cum să abandonez, așa mă știi ? Sunt luptător, băi nene, am intrat în politică. A fost o mutare genială, că am făcut alte descoperiri. De pildă, autoconstruirea autostrăzilor. Dacă într-un mandat pornești un kilometru de autostradă, după aia nu mai trebuie să miști un deget, se face de la sine.”

Cumva, hohotul meu de râs și expresia tâmpă l-au nemulțumit. M-a părăsit furios:

„Din generală te dădeai ‘telectualul lui pește. De-atunci știam c-o s-ajungi la șpăgile lui Soros…”