Progresul racului

desen de Traian Furnea

„Vai de biet Român săracul / Îndărăt tot dă ca racul…”, zicea odinioară poetul. Dar noi trăim vremuri extraordinar de dinamice. Totul curge, se transformă, îți scapă printre degete.

Dimineaţa pleci la firma la care cu chiu cu vai ai prins un locșor de muncă şi nu mai găseşti firma. Întrebi din om în om, până afli că ea s-a transformat peste noapte într-o „societate comercială în curs de lichidare”.

Prăvălia de unde ai cumpărat douăzeci de ani lapte se schimbă imediat după apusul soarelui. E clubul de noapte în care nu te lasă nici nevasta, nici buzunarul să intri.

Şcoala unde tremură ăia mici e tot dărăpănătura de până acum, doar că mai nou i se spune „local de studiu”.

Nici cuvintele limbii române nu mai sunt ce-ai învăţat odată că sunt. Înţelesurile se schimbă de la o zi la alta. A mai scăpat câte unul, cum ar fi „intrinsec” sau, Doamne iartă-ne, „izomorf”. Dar în rest…

Spui „pâine”, gândindu-te la o pită aburind, moale la mijloc, crocantă pe margini. Îţi lasă gura apă. Ceri una, scoţi banii şi ţi se dă o chiflă rece, tare, periculoasă, pe care nu e bine s-o laşi la îndemâna copiilor. „Ce-i asta?” „Pâine.” Cuvântul ţi-l aminteşti. Până să decizi ce e mai important, forma sau fondul, vânzătorul te somează să-ţi iei naibii „pâinea” şi s-o ştergi.

Ceri benzină şi primeşti apă. Ceri apă şi primeşti facturi. Ceri ceva, orice. Primeşti altceva, orice. După o vreme nu mai ceri nimic, de teamă. În scurt timp n-o să ne mai exprimăm decât cu vorbe despre care suntem cât de cât siguri că nu şi-au schimbat înţelesul. O să trăim cu „intrinsec” şi „izomorf”.

Ar trebui să ne îngrijorăm pentru cei care vor veni după noi, peste două, trei sute de ani. Să zicem că un strănepot ia cartea (sau ce-o mai exista atunci) de istorie, sau pe cea de română, ca să studieze scrierile cine ştie cărui cărturar din secolul douăzeci și unu.

Cronicarul, om onest, s-a gândit să redea în cuvinte cât mai simple atmosfera epocii, obiceiurile şi aspiraţiile contemporanilor săi. Zice: „Ne aflăm în plină iarnă. O mare parte a populaţiei se încălzeşte cu lemne şi cărbuni”.

Strănepotul mai citeşte o dată textul, scărpinându-se în creştet. În două sute de ani cuvintele şi-au schimbat mult înţelesul. „Iarnă” e tot timpul, înseamnă de fapt „an”, iar „populaţie” sunt cei trei mii de cetăţeni care n-au emigrat.

„Lemne”, „cărbuni”, chiar că nu mai ştie strănepotul ce înseamnă. Or fi fost nişte sortimente de votcă…