Țara lui Noi Însumi

desen de Traian Furnea

Suntem somați zi și noapte de către politicienii exemplari (că doar de-aia li se mai zice și „aleși”) să punem patriotismul pe primul plan, să nu ne mai întrebăm ce-a făcut țara asta pentru noi, ci doar ce-am făcut noi pentru țară.

Cu toate acestea, unora dintre noi ni se mai întâmplă să traversăm perioade, cum ar fi de pildă acelea din preajma glorioaselor bătălii electorale, când, vrând nevrând, trebuie să abordăm și chestiunea delicată a mulţumirii personale.

Beletristica şi autobiografiile sunt bântuite de personaje de-a dreptul hamletiene la vedere, veşnic nemulţumite de sine, capabile să urnească din apatie masele largi populare, pentru mulţumirea tuturor.

Însă adevărul este că în viaţa intimă a demnitarilor, ce s-o mai dăm după cireș, toată lumea e mulţumită de sine. Nimeni nu e copleşit de gândul ratării. Miniștrii melancolici de sine sunt o specie pe cale de dispariţie, dacă o mai exista vreunul ascuns pe undeva.

La diversele lor niveluri, chiar și membrii obișnuiți de partid sunt din ce în ce mai mulţumiţi de sine şi tot mai nemulţumiţi de prestaţia semenilor de la alte grupări, sau a poporului în general. Deh, nu se mai fac, ca pe vremuri, popoare pe măsura politicienilor…

Astfel, încet-încet, prin binefacerile molimei sociale, mulţumirea de sine nu mai e îngrădită de hotare profesionale, etnice sau de conştiinţă. De pildă, politicianul pur-sânge e foarte mulţumit că Sinea Sa activează vioi pentru binele ţării (identificându-se, firește cu ea), orice o mai fi rămas de muls dintr-însa.

Întreprinzătorul abil, mult mai abil decât întreprinzătorul fraier, e mulţumit de taxele pe care înşişi alţii le varsă în visteria națională, ca să se bucure de ele însuși el.

Hoţii sunt foarte mulţumiţi de cât le iese din furat, iar antihoţii, cum ar veni oamenii legii, sunt mulţumiţi de mulţumirea de sine a hoţilor, fiindcă aceasta acționează ca un sentiment-frână, care-i împiedică să fure mai mult.

Guvernările noastre sunt întotdeauna mulţumite de sine, fie că încă mai guvernează, fie că le-a trecut de mult vremea. Iar poporul? Poporul e mulţumit de sine că a supravieţuit unor guvernări mulţumite de ele însele.

În definitiv, de câtă mulţumire ar fi nevoie pentru a atinge starea de fericire naţională? Nu cumva oamenii, cum zicea britanicul Graham Greene, îşi fac o idee cam exagerată despre fericire?

Hai să fim serioși, ni se bat apropouri prin toate mijloacele de informare, mai ales cele oficiale: mulţumirea de toţi nu există, sau, în orice caz, nu merită încercată. Mulţumirea de sine, în schimb, ni se potriveşte ca o mănuşă.

Sau ca o bască/tichie de mărgăritar…