Aşteptându-l pe Titi

Idealul dumitale în viaţă e să-l întâlneşti pe Gică Hagi şi să-i strângi mâna. Idealul domnului de lângă dumneata este să-l întâlnească pe Papa de la Roma. Al dânsei, pe preşedintele Americii. Fiecare visează la întâlnirea vieţii sale.

Eu visez să-l reîntâlnesc pe Titi.

N-a fost mereu aşa. La început eram colegi de facultate şi de cămin. Apoi, la repartiţie, ne-am văzut fiecare de drumul lui. Fiind constănţean, Titi s-a dus la Constanţa.

În prima vară, n-am vrut să mă întâlnesc cu el. Petrecuserăm atâtea zile şi nopţi împreună încât mi se părea caraghios să-l caut aşa de curând. Mergând spre mare, am trecut prin Constanţa atât la dus cât şi la întors. Eram cu nişte prieteni. Îmi ziceam „acuşi o să răsară Titi, ca Afrodita din spuma mării, şi dă-i la taclale, şi hai la o bere, mă rog”. Ori, în momentul acela, eu mă grăbeam spre litoral. Mi-era prieten Titi, dar mai prietenă mi-era marea. Am hotărât să evit întâlnirea şi să-l caut în anul următor. Între timp am fi adunat şi ce să povestim, nu?

În fiecare an, plecând la mare mi-am propus să mă întâlnesc cu Titi. De fiecare dată, când ajungem în Constanţa suntem în întârziere. „Poate mă întâlnesc acum cu Titi” mă exprim eu. „Lasă, moșule, îmi spun însoţitorii, că ai tot timpul, la mare, să-l cauţi. Dacă nu, la întoarcere, când trecem iar prin Constanţa.”

La întoarcere însă, suntem şi mai rău în întârziere. Nu mai poate fi vorba de o escală…

De douăzeci şi cinci de ani plănuiesc să-l întâlnesc pe Titi. O vreme, am plecat la mare cu gaşca. Pe urmă cu o fată. Apoi cu nevasta. Pe urmă cu nevasta, soacra şi copiii. Când trecem prin Constanţa, zic „de data asta chiar că mă întâlnesc cu Titi!”

Iar ei cască plictisiţi: „Da, da, da…”

Ceea ce i-a incitat şi pe dânşii pe vremuri, posibilitatea ca eu să-l întâlnesc pe Titi după atâţia ani, nu mai e acum decât o glumă răsuflată, pe care am prostul obicei de a o repeta mereu, când mergem la mare, ca să le stric lor vacanţa.

Eu o simt ca pe un mit, un ideal, un intangibil.

Iar ei dau din umeri…