În curând, „Experimentul Păpușa”
Capitolul 1, fragment

La etajul trei, Moș Martin se opri un minut, gata să-și dea duhul, răpus de scara abruptă și de canicula care urcase odată cu el, din stradă, încolăcindu-se ca un șarpe de foc nevăzut.

– Lua-te-ar boala… mormăia sufocat, mânca-mi-ai…

Urcase treptele de nenumărate ori, dar pesemne că anii îl ajunseseră în sfârșit din urmă, iar într-o bună zi, poate chiar așa, mai spre asfințit, ridicând privirea avea s-o vadă la patru pe madama în negru, sprijinindu-se de balustradă, așteptându-l răbdătoare, cu chiștocul în colțul gurii și coasa proptită lângă fereastra hidrantului.

– Băga-mi-aș… icni iar și se urni până la ultimul etaj.

Merse către ușa din capătul palierului, târșindu-și pantofii ieftini. Câteva lucrușoare – o pâine de secară și vreo două iaurturi, le ducea într-o sacoșă de plastic.

Sună de trei ori scurt, ca întotdeauna.

După câteva secunde, prinse în spatele ușii un zgomot slab și punctul luminos din ochiul vizorului se stinse.

– Cezar… făcu Moș Martin, cu glas scăzut. Cezare…

Dincolo se auzi iarăși un fâșâit slab, apoi nimic. Mai sună o dată și atunci ușa se întredeschise doar cât îi îngăduia lanțul scurt. Un ochi îngropat în jumătate de obraz scofâlcit, neras de-o săptămână, se ivi din semiîntuneric.

– Martine… Tu ești, mă?

– Nu, Jeana fripturista… Scoate lanțuʼ!

Ușa se mai crăpă cât să permită intrarea noului venit și se trânti la loc.

– Cezare… făcu Moș Martin înduioșat, dacă nu vrei să se știe că ești acasă, nu mai lăsa lumina aprinsă în hol, băi fraiere. Se vede când pui ochiul.

Cel apostrofat, un bătrânel uscat, abia vizibil din pijamalele vărgate, surâse trist.

– Întotdeauna te-ai priceput la de-astea, Martine. Dintre noi toți…

– Lasă. Hai în bucătărie, să-mi faci o cafea.

– Ai adus tu?

– Am adus.

Manevrară pe lângă chiuvetă, spre mușamaua slinoasă a mesei, de sub care scoaseră două taburete tari, din vremea tinereții lor austere și angajate. Cezar căută chibritul pe-o policioară și aprinse un ochi de aragaz. Privirea îi aluneca pe sacoșa de plastic a lui Moș Martin.

– Ce-ai acolo?

– Pâine, iaurt… Și Beretta cu amortizor, să-ți bat un cui în ceafă.

Cezar râse știrb. De mici copii le plăcuse să vorbească „cifrat, ca spionii americani”, când se jucau pe străzile toropite de caniculă.

– Niciodată nu poți să fii destul de prevăzător… Ia tu ceștile din dulăpior.

Moș Martin îi dădu borcănelul cu cafea proastă, lăsându-l să moșmondească lângă ibric. Se ridică, luă două ceșcuțe desperecheate și le studie atent, vârându-și degetul într-una din ele, ca și cum ar fi văzut-o întâia oară.

Cezar se prezentă triumfător cu ibricul. Reușise să nu dea cafeaua în foc.

– Martine, oftă așezându-se, iar o să râzi de mine… Mi-e frică, băi, mă cac pe mine de frică… Tu zici că sunt decât un boșorog nebun, care i s-a urât cu pensia și inventează povești de plictiseală… Daʼ eu știu multe, Martine, prea multe, și într-o zi cineva de la centru o să vrea să facă curat, să nu mai ducă și grija mea. Păi cu câte știu eu…

Se opri ca să ia câteva înghițituri, cu degetul mic ridicat, ca oamenii bine crescuți, întipărindu-și pe chip plăcerea stimulată de aroma exotică.

– Știi pe dreacuʼ… îl potoli Moș Martin, sorbind la rândul său din cafea. Tu, băi Cezare, n-ai văzut niciodată lucrurile cum sunt ele. Ai fost pretenarul meu din grădiniță, mi-ai luat partea când venea alde Monti nebunuʼ, ori mai știu care, să-mi spargă fața, am dat la pilaf cu aceleași coarde, ne-am făcut muci cu aceleași poșirci… Daʼ nu te-a dus mintea mai mult, decât să faci aia, aia, ce ți s-a spus și să-ți iei bănuțul. Altfel, fudul nevoie mare, ți-ai vârât nasul peste tot, chit că nu pricepeai nimicuța, doar așa, să te simți și tu important, să știe lumea că știi chestii, să te respecte… Mereu ți-am zis, stai pe curul tău, Cezărică, nu te mai băga, că nu-ți trebuie ție să te creadă lumea mai deștept decât ești. Dă cu brandul, fură o servietă, bagă un șiș în niște coaste… Atât. Rămâi prost și liniștit, Cezărică.

Se ridică icnind și luă ultima sorbitură de cafea în picioare. Vârî în sacoșa de plastic cele două ceșcuțe, ibricul și lingurița, lângă pâinea de secară, iaurturi și sprayul cu otravă. În ușa bucătărioarei, se suci să mai arunce o privire cadavrului prăbușit pe podea, care-l urmărea cu privirea înghețată în nedumerire.

– Mersi de cafea…