În curând, romanul „Experimentul Păpușa”
fragment

Email

În capătul sălii care ținea loc și de anticameră, se înălța o mare ușă, capitonată cu roșu, dincolo de care, judecând după eleganța feroneriei, se petreceau hotărâri și fapte dintre cele mai grandioase.

Un singur om, firește, putea viețui îndărătul nobilei uși, iar acela era nimeni altul decât Președintele Partidului, în același timp președinte al Camerei.

Ce se întâmpla acolo chiar în aceste momente? Iată întrebarea care-l ținea pe jar pe tânărul stagiar, întotdeauna pregătit să acorde prețuirea cuvenită unei legende vii, unei personalități atât de puternice încât aura ei se extindea generos peste țară și peste istorie. Ce se întâmpla dincolo de ușă?

Ori iată că din acea direcție se apropia cu pași mici, amortizați în totalitate de covorul lung, o domnișorică minionă, suficient de serioasă și hotărâtă, încât să fie clar pentru toată lumea că era purtătoarea unei vești de cea mai mare importanță. Lui Andreas i se făcu inima cât un purice.

Când ea ajunse la patru, cinci metri de el, tânărul se ridică ușor intimidat, întrebându-se dacă există un protocol pentru astfel de momente, dacă ar fi politicos să-i întindă el mâna (variantă dezagreabilă, căci transpirase îngrozitor), dacă vocea n-o să-l trădeze în ultima clipă. Lucrurile se rezolvară însă de la sine, căci domnișorica se opri la un metru de dânsul, distanță la care n-ar fi putut ajunge nicio mână, decât printr-o plecăciune amplă, ceea ce nu era cazul.

– Sunt Laura B., voluntară, surâse ea profesional. Domnul Președinte vă poate primi acum.

Și răsucindu-se ca un titirez în moliciunea covorului sângeriu luă deja un avans considerabil, pe care Andreas îl recuperă după un moment de fâstâceală.

Drumul spre biroul „Doctorului”, deși nu mai lung de câteva secunde, îi păru o combinație între escaladare a Muntelui Olimp (2918 metri), pelerinajul spre Fatima – partea finală, pe genunchi, Intrarea în Ierusalim, sosirea Santa Mariei în Lumea Nouă și ceva pe deasupra. Ceva mai subtil și energetic, o inițiere într-o altă viață.

– Intrați, spuse Laura B., făcând un pas lateral pentru a-i permita accesul la marea ușă, iar stagiarul, chiar și-așa, copleșit de iminenta întâlnire, nu se putu împiedica să rețină ce minunăție de trup, micuț și elastic, activa în rezerva de cadre a Partidului.

Bătu inutil în tapițeria panoului și intră. Biroul era gol.

Ori, cel puțin, așa i se înfățișă la prima vedere.

Dacă anticamera îi păruse o sală supradimensionată, sălașul Președintelui (deși de dimensiuni mai mici, avea să constate după stingerea incendiului emoțional) era de-a dreptul cosmic. Un candelabru baroc, alcătuit din cristale stelare, atârna pe tavanul aflat la o înălțime amețitoare, proiectând lumini și umbre feerice. În afara mesei de abanos masiv la care lucra marele om, prin ungherele încăperii fuseseră create două, trei alveole delicios de intime, cu fotolii și măsuțe numai bune îndelungatelor taifasuri de taină ale elitei – „Doctorul” și apropiații săi.

Măreția încăperii era desăvârșită de biblioteca imensă, care acoperea toți pereții, din podea până aproape de tavan, mii de volume prețioase, cele mai multe ferecate în coperți de piele și mătase, tot ce a scornit mintea omenească mai profund, mai generos, nemuritor.

Acolo, pe o scăriță, nici prea sus – ca să nu se interpreteze drept infatuare, drept retragere într-un turn de fildeș, departe de popor, nici prea jos – căci autorii marilor idei, ca și eroii, trebuie căutați mai spre vârful scărițelor, Președintele răsfoia gânditor un tom.

Andreas îl privi un minut întreg.

Era un bărbat falnic, ca la vreo cincizeci de primăveri, un metru șaptezeci, optzeci de kilograme, păr grizonat, mustăcioară à la Errol Flynn. Cum ședea acolo, cu piciorul drept flexat pe unul din fușteii scăriței, cu cotul sprijinit pe raftul filozofilor, Descartes, Aristotel, Heidegger, una din razele candelabrului îi lumina zâmbetul cu care-l întâmpinase pe Andreas.

– Stagiare, ce faci, mă? îl abordă jovial, închizând tomul cu o pocnitură care stârni un norișor de praf.

Îi indică unul din ungherele cu fotolii și sări el însuși sprinten din paradisul clasicilor, pe podea, luându-l apoi de umeri ca pe un prieten din copilărie.

– Ce mai zici? întrebă natural. Ce mai face tăticul?

– Mulțumesc, bine, răspunse Andreas copleșit de această bunătate părintească.

Domnișoara voluntară Laura veni discretă, magică, aducând cafele, apă rece și două degetare de grappa.

– Să vă fie de bine, le spuse din inimă.

Așa arăta deci Partidul de care tânărul voia să-și sudeze inima, căruia voia să-i dăruiască tot ce alcătuia ființa sa, cunoștințele sale extraordinare, viața sa viitoare. O familie a iubirii…

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

one × four =