Telespectatorul decapitat

Disperarea înfumurat-populistă cu care unele televiziuni își dispută un spectator din ce în ce mai amețit, în numele unor procentaje de audiență care justifică și spală orice mizerie, aduce izbitor cu unul dintre jocurile foarte vechi și populare la nomazii Asiei. O trupă de călăreți galopează pe un maidan, concurenții încercând să-și smulgă unul altuia o oaie decapitată și s-o țină cât mai mult pe șaua calului, marcând puncte prețioase. Se  numește, pare-mi-se, buzkashi.

E de la sine înțeles că nu sărmana mioară este vedeta, ci viguroșii sportivi, răsplătiți cu bani, căciuli și nepieritoare glorie. Dar cere vreunul părerea necuvântătoarei în ce privește strategia de joc? Absurd. E ca și cum fotbaliștii s-ar sfătui cu mingea în ce colț să bată lovitura de pedeapsă.

Cu toată părerea de rău pentru comparația dezavantajoasă, nu putem să nu ne gândim tot mai des la telespectator ca la o victimă. Victimă a manipulării grosolane și a unei formidabile canonade a prostului gust, trivialului și obscenului. Ca sa folosim termeni de fițe, la modă, telespectatorul se bucură de privilegiul de-a fi simultan victimă colaterală, aliat cu forța și obiectiv strategic al furtunoaselor bătălii dintre posturi.

Tot răul spre bine însă. Puzderie de oameni nevinovați, care se resemnaseră constatând că nu se mai pot sustrage dependenței de micul ecran, primesc acum un nesperat ajutor. Calitatea execrabila a multor emisiuni îi determină pe unii, foarte puțini, ce-i drept, să se mai scoale din fotoliile în care prinseseră pânze de păianjen, pentru a merge să-și facă o tartină, sau să se culce (și poate să viseze). Un procent infim, și pentru asta le mulțumim din suflet realizatorilor de emisiuni proaste, redescoperă cu uimire și teamă cărțile.

Cărtile nu sunt ființe ranchiunoase în timp. Dacă le-ai părăsit într-o vreme, nu-ți reproșează în momentul revederii, dacă nu cumva ți-a reproșat-o deja viața. Sunt destui care-l confundă pe Alecsandri cu Alexandrescu (mare brânză, poet și ăla și ăla). Tot mai mulți ar prefera să moștenească funcția unui analfabet decât să piardă o ora în compania Caragiale.

Prin sondajele televizate, fac furori ăia care știu cine a fost Eminescu. După un minut de ezitare, ei bolborosesc cu fața roșie de efort și limba de lemn: „Un mare poet român…”; „Cel mai mare poet român…”; „Poet român…”; „Un scriitor…”; „Poetul nepereche…”; „Un poet…”; „Coleg cu Nicolae Bălcescu…”; „Domnitor moldovean…”; „Un luceafăr…” și așa mai departe.

Spre deosebire de vedete, așa cum se îngrijesc televiziunile să le crească, n-o să vezi niciodata o carte dându-i branci vecinei de raft, oricât de diferite ar fi opiniile lor. O sută de cărți scrise de o sută de autori pot dormi liniștite în aceeași bibliotecă. Însă doi inși scuipându-se pe micul ecran nu mai constituie o surpriză…