Unde sunt picnicurile de altădată…
Haz de necaz

Email

Pe când nu se pomenise de pandemii (dictonul care a făcut istorie sub forma „Iarna nu-i ca vara” e pe cale să fie înlocuit cu „Masca nu-i ca basca”), primăvara aprindea în sufletele românilor o tradiție datând probabil din secolele trecute: evadarea cu gustare la iarbă verde. Sau, conform unui proces tipic meleagurilor mioritice, s-a pornit de la franţuzescul sclifosit „pycnique” şi, în mod firesc, s-a ajuns la viguroasele „grătar”, „paranghelie”, „chef de chef”, „băută”, „bere şi mici”.

În acele vremuri glorioase, poporul întreg se oferea voluntar ori de câte ori apărea o asemenea misiune importantă. Azi întâlnim (respectând, firește, omniprezenta „distanțare socială”) tot mai mulți admiratori ai izolării, care nu pricep de ce era mai plăcut să împarţi merindele cu furnicile şi să pescuieşti mingea copiilor din îngheţată, decât să consumi ceapa verde şi ridichile în balconul propriu. Mai ales că, de la adăpostul sigur al parapetului personal, se poate practica un sport care începe să fie la modă: azvârlirea surplusului de roșii în capul iresponsabililor fără mască.

Să ne amintim însă cum se petreceau lucrurile.

Un picnic, oricât de înflorit, nu era floare la ureche. Picniciștii se împărţeau în trei categorii. Prima o constituiau cei care, în dimineaţa plecării, îşi făceau cumpărăturile după placul inimii. Pate de ficat, brânză topită, şuncă, sardele, ouă, pâine, castraveţi, apă minerală, fursecuri, mititei, muştar, şerveţele, scobitori. Adunate în holul de la intrare, frumos împachetate, impecabil stivuite. Adesea, nu mai pleca nimeni la niciun picnic, pentru că nu mai erau bani de benzină. Dar ce minunat arătau toate, până erau cărate înapoi în casă… Acum e mult mai simplu. Toate drumurile duc spre balcon.

Alții reuşeau să salveze ceva mărunţiş pentru un drum cu autobuzul. Ajungeau la picnic, îşi luau gustarea şi nu mai aveau cu ce să se-ntoarcă acasă, fiind uneori recuperaţi de către poliţia rutieră. Niște vecini de-ai noștri, de la etajul trei, s-au încăpăţânat să mănânce şniţele la ultimul lor picnic, prin aprilie. Cercetările pentru descoperirea lor continuă.

O a doua categorie importantă era a celor care nu cumpărau nimic. Aceştia mergeau la locul picnicului şi-şi aşterneau păturica. Ei petreceau de minune trăgând cu ochiul la păturicile celor din jur. Apoi plecau acasă, cu tramvaiul, însoțiți de privirile disperate ale îmbuibaţilor, care-şi cheltuiseră banii şi rămâneau să întâmpine noaptea alături de fiarele mai mult sau mai puţin sălbatice din pădure.

În sfârşit, cea de-a treia categorie aparţinea celor care nu-şi făceau nici cumpărăturile şi n-aveau nici bani de autobuz. Aceştia din urmă chiar meritau toată admiraţia noastră, a oamenilor civilizaţi. Erau singurii care nu-şi pătau pantalonii. Din punctul ăsta de vedere, trebuie să recunoaștem, pandemia ne salvează garderoba.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

fifteen − 15 =