În loc de „hai sictir”

Ca exercițiu de optimism mereu necesar drumețului prin viață, m-am căznit și eu, cu micile mele puteri, să găsesc și ceva cât de cât folositor în perioada asta, pe principiul „tot răul spre bine”. Am avut rezultate slăbuțe rău, recunosc, dar orișicât…
Printre altele, am remarcat cu o oarecare ușurare că deși măștile materiale de protecție au devenit foarte prezente în existențele noastre, mulți inși le-au lepădat pe alea imateriale, de camuflaj social, cu care ne-au păcălit, ori ne-au obișnuit, atâta amar de vreme.
N-a fost zi să nu-și dea careva arama pe față. Mitocanii de serviciu au evoluat în supermitocani permanenți, profitorii mai mult sau mai puțin subtili în speculanți ordinari pe față, prostuții în proști grămadă, amuzanții în ridicoli, impulsivii în mizerabili, micii mitomani în mincinoși și calomniatori ordinari, șoriceii în bestii coprofage.
Dar ce mi s-a părut și mai interesant a fost faptul că prietenii au devenit brusc foarte ocupați și nu mai găsesc o secundă ca să te întrebe, măcar printr-un mesaj convențional, cum îți este, dacă mai trăiești. E pandemie, nu ne pierdem vremea cu fleacuri. A, mai încolo, după ce s-o da drumuri la vaccinuri, atunci da, poate or să se ofere generoși să-ți ceară niște bani împrumut, ori mai știu eu ce.
Se tot vorbește despre solidaritate, unire, strânsul rândurilor (dar nu sub doi metri distanță) omenie, resurse sufletești, alea-alea, bla-bla-bla. Dar văd în jur tot mai multe bule umblătoare, româneștile „fiecare cu-a mă-sii”. Nu e prima oară și probabil nici ultima când la întrebarea „tu ce mai faci, cum îți merge?” mi se răspunde cu „binișor/așa și-așa/nu mă plâng/, DAR DE CE MĂ-NTREBI?”.
Aveam mulți oameni în jur despre care nu eram foarte sigur dacă îmi sunt prieteni, amici, sau cunoscuți. Cu izolările astea, slavă Domnului, m-am cam lămurit în bună măsură, am scăpat de-o grijă.
Și nu îndemn pe nimeni să se reabiliteze când o să ne fie iarăși bine. Aștept să facă asta la pandemia următoare…