Domʼ comisar Luna:
Fragment din „Ia-ne viețile, Angel”, roman în curs de apariție

Email

Dacă mă-ntrebi pe mine, umblăm după un băiat nici prea copt, nici prea necopt, care înoată în lumea asta ca peștele prin apă. I-a obișnuit atât de mult pe cei din jur cu prezența lui, încât aproape nimeni nu îl mai vede.

Îi găsim doar urmele, din când în când, și urmele astea sunt ale unui lucru venit din iad. Firește că niciunul din noi nu e înger, doar că avem de partea noastră ce s-a scris odinioară c-ar fi de bine sau c-ar fi de rău.

Noi ne bizuim pe conștiința oarecum împăcată de închipuirea că stăm de partea legii. Dar n-are și el legile lui? Și-o conștiință tot așa, împăcată, cum altfel? De-aia nici nu ne urăște, nici nu se teme de noi, nici nu ne îndrăgește. Îi suntem indiferenți.

Trebuie totuși să ne ia un pic în seamă, așa cum cercetezi vremea când pleci de-acasă. Dacă stă să plouă, iei o umbrelă. Dacă e soare, îți pui ochelarii.

Ar fi prea ușor să învinuim viața pe care a dus-o, părinții pe care nu i-a avut, lipsurile și foamea care l-au chinuit, până când a putut să țină în mână un cuțit și să-și taie singur felii din orice și-a dorit.

Încă și mai ușor ar fi să ni-l închipuim cu o minte bolnavă, cum e la modă acum, cu un alt om înăuntrul său, unul care face toate relele, când îl ia în stăpânire.

Dar eu altfel văd lucrurile.

Băiatul ăsta, Angel (nu cred că mă înșel bănuindu-l pe el), trebuia să apară, trebuia să se nască, să se ivească la un moment dat, chipurile din nimic.
Dacă lași un morman de gunoi să crească și adaugi gunoi necontenit, dacă nu dai cu var, ori clor, ori altceva, până la urmă mormanul prinde viață.
Ceva monstruos iese de-acolo, clipocind, tot așa de natural cum într-un măr cresc merele și se coc.

Până la urmă o să-l găsim, olteanul și cu mine, și-o să-l trimitem unde i-am trimis pe toți ceilalți.

Plictiseala acestei lucrări se-arată îndată ce lucrarea în sine s-a terminat.
Nu mai sunt celebrități cu care să te-ncontrezi, genii ale răului, capturi cu care să te lauzi când le povestești nepoților, dacă apuci să-i ai.

Oricât de isteți sau șmecheri, de ingenioși, sau duri, de inventivi, de imprevizibili și spectaculoși s-au dovedit înainte să punem noi mâna pe ei, se prefac în cele din urmă în numere și fotografii față-profil, în pete negre de tuș pe o hârtie. Urmează apoi, pentru ani lungi, uneori resturi de vieți, un program zilnic, un sistem de recompense și pedepse, birocrația, hârțoagele, amicițiile de doi bani ale gardienilor cu nervii vraiște.

Enigmele, anchetele, ca și rebusul, au haz doar atâta timp cât le rezolvi…

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

five + 6 =