IA-LE VIEȚILE, ANGEL!
Fragment din romanul cu același nume, în curs de apariție

Umblăm după un băiat, să-i zicem (la prima vedere) oarecare, nici prea copt, nici prea crud, care înoată în lumea asta ca peștele prin apă. I-a obișnuit atât de mult pe cei din jur cu prezența lui, încât aproape nimeni nu-l mai vede.

Îi găsim doar urmele, din când în când, și urmele astea sunt ale unei lighioane scăpate din iad. Firește că nici noi, ăștiălalți, nu suntem îngeri, doar că ținem de partea noastră niște hârțoage prin care s-a stabilit odinioară ce ar fi binele. Binele tuturor.

Noi ne-am anesteziat conștiințele cu închipuirea minunată că stăm în tabăra legii. Dar oare nu se călăuzește și el după legile lui? Și n-are, la rândul său, o conștiință tot așa, împăcată? Cum altfel? De-aia nici nu ne urăște, nici nu se teme de noi, nici nu ne îndrăgește. Îi suntem, ca să zic așa, paraleli.

Trebuie totuși să ne ia un pic în seamă, la fel cum cercetezi vremea când pleci de-acasă. Dacă stă să plouă, iei cu tine o umbrelă. Dacă e soare, îți pui ochelarii fumurii pe nas. Dacă bate vântul, îți ridici gulerul hainei…

Ar fi prea simplu să învinuim, pentru felul în care este, viața putredă pe care a dus-o, părinții pe care nu i-a avut, lipsurile și foamea care l-au chinuit, până când a putut să țină în mână un cuțit și-a învățat să-și taie singur felii din orice și-a dorit.

Încă și mai ușor ar fi să ni-l închipuim, cum e la modă acum, că s-a născut cu o minte bolnavă, cu un alt ins înăuntrul său, unul care face toate relele, când trece la comenzi.

Iată cum văd eu lucrurile.

Băiatul ăsta, Angel (și nu mă-nșel bănuind-ul pe el), trebuia să apară, trebuia să se ivească pe lume, la un moment dat, chipurile din nimic.
Dacă lași un morman de gunoi să crească și-i adaugi gunoi necontenit, dacă nu dai cu var, ori clor, ori altceva, până la urmă mormanul prinde viață.
Ceva hidos crește acolo, tot așa de firesc cum într-un pom cresc poamele și se coc.

El este foarte iute, mereu face un pas înaintea tuturor și după acel pas îl face imediat pe următorul și tot așa.

Până la urmă însă, o să-l găsim, Olteanul și cu mine, și-o să-l trimitem unde i-am trimis pe toți ceilalți. Plictiseala acestei lucrări se-arată îndată ce lucrarea în sine s-a terminat. Nu mai sunt celebrități cu care să te-ncontrezi, genii ale răului, capturi cu care să te lauzi când le povestești nepoților, dacă apuci să-i ai.

Oricât de isteți sau șmecheri, de ingenioși, sau duri, de inventivi, de imprevizibili și spectaculoși s-au dovedit înainte să punem mâna pe ei, se prefac după aia în numere și fotografii față-profil, în pete negre de tuș pe-o hârtie. Urmează, pentru ani lungi, uneori resturi de vieți, programul zilnic, sistemul de recompense și pedepse, birocrația, hârțoagele, amicițiile de doi bani ale gardienilor cu nervii vraiște.

Anchetele, asemenea enigmelor, rebusului, șaradelor, au haz doar în timp ce-ți bați capul cu ele. Și mai ales dacă nu iei regulile prea în serios…