Cum m-am făcut solarisian
(episodul 1)

S-a dus vacanța. Misteriosul cenaclu din „Preoteasa”. Plecăm la furat de membri. Singurătatea metodistului cinefil. Solarisienii apar greu. O lectură cu puls 120. După raid: victorie sau înfrângere?

A trecut și vara lui ’81, restanțele s-au topit, ne-am întors în căminul din Regie, cu echipa completă, pentru un an de seminare, cursuri și laboratoare. Dar și discoteci, beri „la varice” și cartofi prăjiți pe reșoul cumpărat ori improvizat într-o cărămidă bca (la fel de prohibite în cămin).

„Ce facem, îl întreb pe Monstrul^* Cătălin prin a doua săptămână de școală, mai ținem cenaclul ăla?” (Drept să spun, mi-era teamă c-o să mă pună iar să scriu și să citesc în public, așa că aș fi apreciat un răspuns negativ.)

„Hai întâi să facem o vizită la «Preoteasa», zice el. Cică au un cenaclu studențesc, de prin ’69. Mergem, spionăm, și le furăm membrii, îi aducem la noi.”

De ce-ar fi trebuit să „le furăm membrii”, n-aș putea spune, dar în clipa aia mi s-a părut un plan grandios. Ne gândeam probabil că ostaticii ar fi fost deja doxa de sefe, nu ca îndărătnicii noștri colegi, iar noi îi luam de-a gata. În altă ordine de idei, mi se părea incredibil că în România funcționează un cenaclu sefe din 1969. Mi-am și imaginat niște inși cu bărbi până la brâu, aruncându-ne priviri aspre.

Așadar, duminica următoare, pe la 11 fără un sfert, ne-am înființat la „Preoteasa” (pentru cine nu știe de unde venea numele casei de cultură a studenților recomand Google) și-am urcat cu inima strânsă la etajul 1, unde se ținea cenaclul Solaris. Ferfenițisem cartea lui Stanislaw Lem de atâtea recitiri (cumva mi se părea că dacă ești membru al unui cenaclu astfel intitulat trebuie să fii doctor în Lem).

Am pășit în cameră. Deși se făcuse 11, ora anunțată pe afișul din stradă, înăuntru nu era țipenie (aveam să aflăm curând de ce), exceptând un domn uscățiv, cu părul grizonat, ochelari și zâmbet. „Da, poftiți, ne-a invitat dânsul, ridicându-se ca să ne strângă mâna. Dumitrescu mă numesc, luați un loc unde doriți.” Ceea ce ne-a cam descumpănit, căci ne-am fi așteptat la măcar un interogatoriu sever, dacă nu și niște formulare de completat. Nu intri așa, pe loc, într-un cenaclu atât de vechi…

În încăpere se aflau câteva măsuțe joase, rotunde și o colecție de taburete. Lângă perete am văzut o canapea mare, dar n-am îndrăznit. Cine eram noi să ne repezim din prima la canapea? „Nu vă speriați că e trecut de 11, ne-a zâmbit iar domnul Dumitrescu. E o veche credință solarisiană, că punctualitatea aduce ghinion. Începem curând.”

Mircea Dumitrescu era unul dintre metodiștii Casei de Cultură a Studenților. La vremea aia să tot fi avut vreo 55 de ani. Pentru mine a fost o surpriză grozavă, un om amabil, dinamic, optimist, practic, cu spirit tânăr. Avea una dintre cele mai bogate culturi cinematografice din câte mi-a fost dat să întâlnesc. De atfel, își presăra mereu intervențiile cu secvențe de film, care pe-atunci ni se păreau prețioase, plictisitoare. Studenți, deh…

Am schimbat câteva cuvinte cu domnia sa, iar Monstrul l-a pus la curent cu inițiativa noastră de la facultate, ceea ce mi s-a părut o gravă greșeală tactică din partea unora veniți să captureze trupele concurenței.

În sfârșit, după doar patruzeci de minute întârziere, au apărut primii solarisieni. Nu mai țin minte cine-a fost primul, dar treptat taburetele și canapeaua au fost ocupate, iar Mircea Dumitrescu salutat prezența a doi noi membri (!!!). Imediat, un tânăr masiv, nu mai înalt ca mine, cu mustăcioară (cum se purtau pe vremea aia, eu însumi posedând cu mândrie una, nemaivorbind de nelipsitele „pletane”) a venit la noi și s-a prezentat, cu voce de bas: „Sunt președintele cenaclului Solaris, Alexandru Ungureanu.” Ne-a lăsat muți și pe mine și pe Cătălin, însă ni s-a părut un semn extraordinar.

Cu ceilalți am făcut cunoștință abia după ședință, dar acum, recuperând momentul, îmi amintesc că erau acolo Mihai Grămescu, Constandina Paligora (pe canapea!), Marina Nicolaev, Florin Romila, Marian Gogoașe, Sorin Ștefănescu. Toți tineri, veseli, prietenoși, talentați.

Nu mai știu cine-a citit primul text și, firește, nici ce s-a comentat. Sandu Ungureanu și, suficient de discret, Mircea Dumitrescu, moderau ostilitățile. Toată lumea avea o părere, neinhibată, ba chiar cred că și Monstrul a zis ceva, spre admirația mea, care aveam un nod uriaș în gât, de mă minunez și azi cum reușeam să respir.

Dar mi-l amintesc pe Sandu Ungureanu anunțând că al doilea autor programat să citească n-a putut ajunge. (Pentru cititorii mai tineri țin să precizez faptul incredibil că pe vremea aceea nu se inventase telefonul mobil!) „Ce facem? a întrebat Mircea Dumitrescu. Punem punct aici? E doar ora unu.”

„Poate vreunul din prietenii nostri noi are ceva de citit”, a zâmbit iar Sandu. Monstrul mi-a tras un cot în coaste. Eu aveam la mine „O oră și zece minute”, pe care-o citisem la cenaclul nostru din facultate, doar așa, în caz că ni s-ar fi cerut la intrare niște dovezi că avem ceva de-a face cu sefeul. Am încercat un protest penibil, dar n-am avut scăpare. A trebuit să citesc.

N-o s-o mai lungesc. Eram atât de timorat că abia dacă-mi auzeam eu însumi vocea. Când am terminat, cu chiu cu vai, sufocat, eram pregătit pentru tot ce-i mai rău. Dar soarta a fost miloasă cu mine. Mircea Dumitrescu s-a scuzat că trebuie să plece, fiind chemat să prezinte cinemateca studentească și-a propus discutarea textului meu în ședința următoare. Ceea ce majoritatea celor de față au aprobat cu entuziasm, căci se făcuse deja ora „berii de după”.

Sandu ne-a invitat, pe Cătălin și pe mine, să însoțim vesela gașcă, căci „la bere discuțiile critice sunt și mai interesante”. Dar noi, prudenți, abia așteptând să disecăm cele întâmplate, am preferat s-o tulim la cămin. Firește, fără niciun prizonier…

^*) Originea acestui înfricoșător alint, în episodul trecut.

(va urma)

Acestea sunt amintirile mele. Pe alocuri incomplete, pe alocuri poate deformate. Așa sunt amintirile. Nu scriu o cronică riguroasă a legendarului cenaclu ”Solaris”, ci una de suflet, a unor oameni, locuri și întâmplări care m-au marcat. Dacă ea conține greșeli, comentariile sunt binevenite.