La „Pierde trenul”
Fragment din romanul „Ia-le viețile, Angel!”, publicat de editura Tritonic

Email

„Pierde trenul”, pe lângă Gara de Est, face furori, judecând după mitingul de bețivani ghemuiți la mesele prea numeroase. Periodic, un grup năvălește pe trotuar, singurul loc de fumat.

Sergiu Pătuleasa înaintează spre mijlocul săliței, unde nu se mai aude om cu om, ci doar un glas asurzitor de vesel, închis în boxe.

„Doamnelor și domnilor… pentru nașa mare… maestrul Jean Talentu… și țambalul său fermecat…”

Ăsta e pesemne un extras dintr-un eveniment cultural de marcă.

 

„Care este șmecheria

Că sunt prinț de România?

Asta este viața mea,

Fac decât ce vreau cu ea

Și-aide, nu mă supăra…”

 

‒ Domnul Sergiu!

Angel îi face semne dintr-un soi de separeu, o minune a arhitecturii contemporane, pe bază de rigips recuperat din demolări. Tânărul student se strecoară anevoie.

‒ Ai venit… N-ai adus bemveul, nu?

‒ Tu ești Angel? îl ia tare Sergiu. Am luat un taxi. Zi repede, că mă grăbesc.

Comeseanul dă din cap înțelegător.

‒ Foarte bine. Te mai oprește unul-altul și te-ntreabă de ce ai farul avariat. Adică praf. Că aia… Că ailaltă… Mai bine să stea mașinuța la garaj, în convalescență.

Pătuleasa-Junior își înghite vorbele. Văzându-l că se înmoaie, Angel îi face loc pe-o canapea răpciugoasă. „Pierde trenul” îmbină stilul cu confortul.

– Deci?

Angel învârte în degetele subțiri un ban mic, auriu.

‒ Ciudățeniile vieții, domnul Sergiu, răspunde el privirii uluite. Mi-a lăsat un unchi, vreo doi, trei. Nici nu-l cunoșteam. Ei, și unchi-meu ăsta avea prin rufele din șifonier câțiva bănuți, cu care nu putea să cumpere nimic, ha-ha-ha! Ia, servește!

‒ Nu beau, mormăie tânărul, îndepărtând păhărelul de „Unirea”.

‒ Știu, ești cu alea fine. Și eu gust un strop de single malt, când permite buzunarul, deci mai rar. Astea-s doar așa, să spargem gheața.

‒ Ce gheață, băi, ce tot vrei de la mine? icnește înfundat noul venit. M-ai chemat, sunt aici.

‒ Te aprinzi, domnul Sergiu. Și azi-noapte ai luat foc la club, poate-ai scăpat un surplus de tequila, ca să zic așa.

‒ Nu zău? Atunci află că azi-noapte am stat acasă și-am tocit.

‒ Da, sigur. Domnul Sergiu, îți găsesc eu far original și facem bemveul ca nou. Nu află nimeni de accident.

Cuvântul „accident”, altfel atât de banal în lipsa unui adjectiv, parcă așterne liniștea peste stabiliment. Lui Sergiu îi pare deodată că toate capetele s-au sucit spre ei, așteptând urmarea.

‒ Cât vrei? îngaimă, sufocându-se.

‒ „Eu nu ceream nimic”. Ha-ha, Caragiale, domnul Sergiu. „O scrisoare pierdută”. Nu prea se mai scrie așa în zilele noastre. Ba chiar am auzit că se pregătește o ediție Eminescu pentru oamenii de afaceri…

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

17 − five =