Un zbor spre Paris
Fragment din romanul „Ia-le viețile, Angel!”

Email

Urmează partea preferată a zborului pentru Vili Mustaș, băiatul cu fețișoară de premiant al clasei și mușchi de titan. Ca badigard ce se află, a primit bilet pe unul din locurile de la coada avionului, să se poată holba în voie la toți ceilalți pasageri.

Stewardesele și-au început reprezentația de balet chinezesc, rotindu-și brațele și degețelele delicate, în ritmurile unor scene intitulate cum nu se poate mai fascinant: „Ieșirile de urgență”, „Pierderea presiunii în carlingă”, „Închiderea aparaturii electronice” și așa mai departe.

Vili e atât de absorbit de spectacol încât repetă fără să vrea, cu gesturi mai mici, firește, toate mișcările fetelor. E atât de absorbit că n-ar observa dacă un grup de teroriști, să zicem, s-ar ridica de pe scaune, armând zgomotos niște kalașnikoave.

Dar azi nu zboară niciun terorist.

Câteva locuri mai în față, pe dreapta, doamna și domnul senator Pătuleasa răsfoiesc o vreme plictisiți revista de bord, apoi se pregătesc de decolare, conform indicațiilor (măsuța ridicată, spătarul scaunului în poziție verticală, storul hubloului tras, centura ferecată).

Aeroportul Zaventem suferă sub o ploaie măruntă, care numai de vară nu se poate numi. Din când în când, rafalele de vânt ridică norișori de picături de pe trupurile golașe ale avioanelor, ca și cum păsăroii metalici s-ar scutura înfrigurați.

În sfârșit, vine permisiunea pentru decolare. Aeronava pornește greoi, pe un traseu întortocheat, spre pista indicată, se proptește în roți și-o ia la goană cu un vuiet nesuferit. Doamna Yvette Pătuleasa își face, ca de obicei, numărul de femeie hipersensibilă, încleștându-și degetele peste cele ale consortului. Pentru un efect suplimentar, a dat capul pe spate, a închis ochii și-a compus cu buzele rujate elegant un rictus de distinsă suferință.

Toate astea durează cât timp avionul se zgâlțâie din toate încheieturile, de zici că acum or să-i pice șuruburile și niturile. Apoi sunt cu toții în aer, ușori, desprinși de propria greutate și temporar de grijile lumești. Peste numai câteva secunde străpung plafonul de nori, astăzi foarte jos, ieșind în soarele orbitor.

Jʼespère quʼil ne pleut pas à Paris… rostește leneș doamna Pătuleasa, ca pentru dânsa, totuși suficient de tare s-o audă și cei din jur.

Pentru o bună impresie a accentului, a graseiat la maxim cele două „r”-uri, transformându-le în niște mici fierăstraie. Sub presiunea grimasei pe care i-o oferă senatorul, îi zice și lui, pe un ton mult mai scăzut:

Chéri, să știi că eu n-am niciun chef de ploaie la Paris!

Ca și cum el ar avea chef, ori chiar a tras niște sfori cu mai marii climei europene, să-i strice ei ziua.

Scenariul e că pe drumul de întoarcere la București s-au gândit să facă o oprire și în capitale Franței, cu niște cheltuieli nesemnificative la decont. Aproape că nici n-o să se observe. De fapt, cine ar îndrăzni să bage de seamă? Puteau să se repeadă cu o mașină de închiriat, dar n-ar fi dat deloc bine la imagine.

Un clopoțel nevăzut anunță că-și pot scoate centurile. Doamna se ridică și merge spre toaleta din coada avionului, pășind grațios, fără să se dezechilibreze, ori să se sprijine de spătarele fotoliilor. Vili dă să se ridice politicos, dar ea îl stopează doar cu un surâs și-o sprânceană. Atât i-ar mai lipsi, să-i zică tâmpitul, de față cu ceilalți, „sărumâna, doamna Veta!”

Când revine, cu machiajul reîmprospătat (decolările afectează imperceptibil, dar agasant stratul fin de Dior), ceva nu e în regulă.

Niki Pătuleasa, a cărui maximă plăcere, după ce scapă din centură, este să dea spătarul peste nefericitul din spate, etalându-și burtica de politician care mai bate și terenul. Niki Pătuleasa șade ghemuit în față, cu mobilul într-o mână și tâmpla în celaltă. Ridică spre Yvette un chip schimonosit, cu ochii roșii, umezi.

– Niki, ce-ai, dragă? șoptește doamna, privind pe furiș într-o parte și-n alta.

Te pomenești că dobitocul îi face vreo scenă.

El horcăie, încercând zadarnic să-i spună ceva, pînă-și dă seama că trebuie mai întâi să respire.

– Șerban… reușește să rostească. Șerban… l-au omorât…

– Ce Șerban, care Șerban? Cine a… Ceee? face doamna înțelegând în sfârșit mesajul. Casimcea? Padre???

– L-au înjunghiat, reia senatorul, recăpătându-și treptat acea stăpânire de sine care-l face de temut. Uite!

Și-i dă mobilul lui, pe ecranul căruia ea parcurge rapid o știre a presei online.

„First News. Actualitatea internă. Continuă cercetările în cazul asasinării pensionarului Șerban Casimcea, fost președinte al partidului de guvernământ. Cadavrul fusese descoperit la vila acestuia din Vatra Luminoasă. Surse apropiate anchetei au lăsat să se înțeleagă că octogenarul, care se retrăsese în urmă cu trei ani din viața publică, a fost cel mai probabil victima unui răufăcător surprins în timpul spargerii. Menajera celui ucis i-a declarat off the record unuia din reporterii noștri că din locuință au dispărut monezi rare, de colecție, și că agenți ai Federal Bureau of Investigations (!!!) îl vor găsi în cel mai scurt timp pe odiosul făptaș.”

Din capătul culoarului, vine încet căruciorul cu băuturi, întâmpinat cu mici suspine de satisfacție. Doamna Pătuleasa ia mâna soțului, pentru o injecție de energie feminină pură, care să-l readucă pe linia de plutire, să-l reamorseze.

– Un uischi dublu pentru dânsul, îi spune fetei cu căruciorul, când barul pe roți ajunge în dreptul lor. Iar pentru mine șampanie!

Cinci minute și încă un rând de băuturi mai târziu, senatorul și-a venit în fire destul cât să gestioneze criza așa cum se cuvine.

– Trebuie să găsim un zbor spre București, imediat după ce aterizăm. O să fie foarte greu, dar mă descurc eu, n-ai grijă.

Însă Yvette Pătuleasa analizează situația un pic mai iute și mai profund decât el. Ar fi fost o excelentă politiciană, dacă n-ar fi înțeles demult că, decât să se expună stresului dăunător tenului și siluetei, e de preferat să se conserve pentru ziua când va deveni Prima Doamnă.

– Ce, ai căpiat? Nici să nu te gândești că anulăm Parisul, chéri! Moșneagul e deja îngropat, odihnească-se-n pace… La ce-i mai folosește că rămân eu fără cizmulițe de toamnă?

Uneori o mai rupe pe franțuzește, dar de gândit gândește sigur, mereu, românește.

– Mi-ajunge c-ai pus botul la tâmpeniile lui, despre chinezii care pregătesc nuʼș ce microb și mă lași anul ăsta fără Revelionul de la Shanghai…

Pătuleasa bate în retragere.

– Bine, dar eu… Partidul…

– Partidul ar trebui să te pupe și-n cur pentru câte faci.

Din fericire, nimeni în jur n-a auzit cuvântul… acela. Senatorul îi simte însă greutatea semnificației. Încă o dată, Yvette se dovedește sprijinul de care el și cariera lui au nevoie. Doamna apasă butonul magic. Îndată, o stewardesă se apleacă zâmbind către ea.

– Încă un pahar de șampanie, te rog!

Și-n vreme ce fata se îndepărtează legănându-și șoldurile („Cam late pentru genul ăsta de tailleur…”), doamna senator se destinde mulțumită, bucurându-se de zumzetul zborului la zece mii de metri altitudine și de câteva gânduri frivole. Unul singur, vag, enervant, se amestecă printre cele plăcute, până-l alungă ca pe o musculiță:

„Parcă știrea aia din First News nu pomenea, totuși, nimic de vreo înjunghiere…”

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

two + 18 =