La Teu
Fragment din romanul „Ia-le viețile, Angel!”

Email

Comisarul bagă bilețelul în buzunar, fără să-l privească. Îl va recupera mai târziu, la momentul potrivit, dintre multe alte fleacuri care se adună în buzunarele celibatarilor. „Am şi eu marile mele mărunţişuri.”

Apoi nu mai zice nimic, un minut întreg. Privește în gol, ca și cum s-ar strădui din răsputeri să-și amintească ceva. Iar Olteanul așteaptă cuminte, fiindcă a învățat, în anii din urmă, să fie un martor cuviincios al procesului de analiză și deducție. Își rotește privirea, reacomodându-se cu locul.

Cârciuma „La Teu”, din buza Oborului, unde comisarul Luna poposește deseori, ca să se relaxeze activ cu o carafa de Budurească chihlimbarie și gheață cât cuprinde, e unul din acele locuri care au păstrat în mod cu totul miraculos aerul locurilor de odinioară. Pe o stradă nu prea călcată de pneuri, într-o curte largă, se ține în modestă cochetărie o căsuță cu pod și câteva încăperi, clădită poate pe la o mie nouă sute și-un pic. Mai mult ca sigur, e de-o seamă cu teiul singuratic care a crescut afară, pe trotuar, și curând, când va adăuga încă vreo câteva toamne și inele sutei de care a trecut, va începe să împingă în gard, că doar știm cu toții cum fac teii.

(„Un singur tei – «La Teu», te-ai prins de glumiță, Oltene?”)

Unul din atâtea alte lucruri minunate care se petrec în curtea populată cu mese nu prea multe este muzica trecută și sfioasă, adesea acoperită de foșnetul venerabilului arbore. Asta îngăduie mesenilor să se înțeleagă unii cu alții, cum nu se mai întâmplă în multe unghere ale orașului arțăgos. „Au și bețivii spațiul lor birtual…”

În fine, Dani Luna aterizează din cosmos, clipind des, ca și cum l-ar orbi strălucirea acestei lumi.

‒ Și sângele?

Ei, aici se schimbă chestiunea. Ăsta-i punctul culminant, vârful derdelușului de șine, de pe care trenulețul roller coaster se năpustește spre prăpastie, în urletele tuturor. Merită o pauză de efect și Olteanul, care de mult așteaptă această întrebare, își face numărul.

‒ Cum ziserăți dumneavoastră, bos. Trecui și pe la laborator.

– Tu nu te-ai plictisit, băi, să fii așa harnic, încontinuu?

– Nu, bos. Știți cum e olteanul. Când n-are destulă treabă, se dezbracă și-și păzește hainele. Ei, sângele de pe bancheta din spate a taxiului (noroc că i-a fost lene trântorului să-l spele) e ca ăla de sub unghiile mortului Casimcea. Și ca ăla de pe cioburile de mi s-a spart punguța de probe în buzunar. C-a găsit și muica vreo două când mi-a spălat pantalonii în lighean. Ce m-a mai boscorodit…

Luna zâmbește mulțumit.

– N-ar fi făcut nici profesorii lui domnuʼ chestor al nostru, profesorii la toți chestorii din lume, legătura între accident și omor. Fiindcă, dacă nu vă venea presimțirea asta cu sângele, chiar nu era nicio legătură. Poate-ați simțit ceva cu telepatia. Mereu am zis că sunteți…

Ciolănosul își ciocănește țeasta, într-un compliment suprem.

‒ Știu, Oltene. Mai am și eu scântei de geniu. Noroc cu pompierii din jur, că sunt mereu la post. Ce să zic, vorba ta, făcuși treabă bună.

Și iar cade într-un soi de transă, de care partenerul se bucură în sinea lui. Transele adânci și dese, cheia marilor succese…

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

9 − two =