Învățătura despre votcă
Din romanul „Viața și faptele haiducului Tănase Vlăsia”

Cum se bea votca, ce este ea? Dar de ce-ai adus vorba? Doar nu te-o bate gândul să te-apuci de băut? Rămâi unde ești, Ucenicule, nu-ți da osteneala să purcezi singur unde or să te-mpingă o viață întreagă alții, de la spate, prieteni ori neprieteni.

De tânăr ce-mi ești nici nu pui întrebarea cum se cuvine. „Ce-i votca”? Ar trebui să lași nasul în pământ și să șoptești respectuos: „Cine este dânsa?” Nu mai e bună creștere în  ziua de azi…

Cine este? Unii răuvoitori spun că-i dușmanca a mai de seamă a vieții tale, pe care-o schimbă, de câte ori v-apropiați unul de altul, cu visele ce ți le ticluiește ea însăși. Dar despre doamna votcă n-ai să auzi nicicând vorbe precum „s-a îmbătat omul cu ţuică de prună şi-a bătut-o pe nevastă-sa măr”.

Ăi mai tari, bătrânii băutori, n-au treabă cu puterea ei. O dau peste cap sau o plescăie, o adulmecă, o gâlgâie, își clătesc gingiile. Nici că le pasă, de vreme ce tot în măruntaie ajunge, unde-și începe preaminunata lucrare. Prea puțini se cutremură la prima înghițitură.

Votca nu-ți cere multe, însă-i place să-i fii credincios. Dac-ai pornit cu una, e bine să stai lângă dânsa, ca familiștii, toată viața. Abia așa o să-ți arate ea, când sunteți numai voi doi în alcov, toate tainele cele mai ascunse și-o să te bucure cum nici nu gândeai. Dacă zburzi din marcă-n marcă, schimbându-le ca un ușuratic ce te afli, n-o să-ți dea niciuna prea mult, niciodată n-o să simți c-ai găsit-o pe Ea, cea adevărată. N-ai să prinzi rădăcinile care-i dau omului un rost. Și-atunci ai să te scufunzi, încet-încet, căci prin părțile noastre nimic nu e mai presus decât ce e mai prejos…

Aveam un prieten la Strehaia, care-i ziceam „Inox”. Nume potrivit gâtlejului său pe care alunecaseră toate tăriile lumii, de la rachiul de drojdie până la uischiul de cincizeci de ani. Ca orice veteran hârșit la școala votcii, încercase și spirtul trecut prin pâine, ba o dată, rămași fără provizii la ceasul din noapte când nu mai e deschis nicăieri, el și tovarășii săi strânseseră freonul din toate sprayurile de prin băi. Eram ucenic, ca tine. Am încercat și eu cu limba și-am fugit să mă închid la mine în odaie. N-a venit nimeni să mă îmbie, s-au bucurat că rămâne mai mult pentru ei.

Zicea „Inox” că nu e tărie pe lume din care să nu fi luat măcar o dușcă. Auzise însă c-ar fi pe undeva, aproape de acoperișurile lumii, prin Tibet, niște țuică pe care puțini muritori o sorbiseră. Nu mai avea stare de-atunci. Își rupea de la gură, cu inima frântă, bunătate de țoiuri, punând ban pe ban pentru o călătorie pe urmele acelui mit și se antrena zi de zi. Dar n-a mai apucat beţia tibetană. L-au răpus într-o dimineață, cu blândețe, cinci sute de „Stalinskaya”. Căci, în cele din urmă, până și cea mai frumoasă viață te omoară…

Ochii la mine, Ucenicule, și urechile pâlnie:

Când duci la gură votca, pentru cea dintâi înghițitură, îți ții răsuflarea, ca licoarea ce pândește în pahar să nu ți-o fure. Dacă ești novice și miroși prima dușcă, ți se face greață. Iar asta te urmărește toată viața ta de votcangiu. E ca dezvirginarea la fete. Nu ți-a plăcut prima oară, poți rămâne, Doamne ferește, abstinent. Și-ar fi mare păcat, căci patimile, chiar și alea imorale, prind bine la moral.

Iei un gât bun, îl înghiți, pui paharul pe masă și abia apoi respiri. Aștepți să se scurgă pe gât, pârjolind plăcut în cale și să clipocească în stomac. După aia sorbi și-o înghițitură de apă rece ca gheața. Dar asta să fie singura.

Apoi lucrurile merg ușor. Primul gât a deshis porțile, a netezit calea și-a limpezit mintea. Vezi tot mai clar ce-ai de făcut. La trei minute mai iei câte o înghițitură,  mai mică decât prima, cam la jumătate. Parfumul nu-ți mai pare grețos, conducta s-a obișnuit cu tăria. Parc-ai poleit-o cu inox.

Învață întâi șmecheriile, Ucenicule, prinde-le din mers, trage cu urechea la alții mai băuți. Nu te-ncrede în omul treaz, căci el nu are habar ce vorbește. Și când o fi să bei, bea cu oameni descuiați, nu cu prostimea, deși ispita o să-ți fie mare, căci mulţi proşti sunt mai uşor de suportat decât puţini deştepţi.

Nu-i cere ospătarului o sută de grame de la început, ci numai cincizeci. Dintr-o sută fură mai ușor, dar la cincizeci nu se-ncumetă, căci se vede. Ia mereu câte cincizeci, nu mai mult.

Se poate ca obraznicul să-ți aducă în paharul de votcă un cub de gheață și-o felie de lămâie. Cică așa beau clienții cu stil. Ei, poftim! Mai dă-ți seama dacă ți-a pus o sută sau doar optzeci, restul apă înghețată. Amândoi îl știți pe Arhimede, doar că el l-a aplicat cu folos. Să-ți vâri degetul în pahar, să scoți gheața și lămâia? O să te facă de râs pe la meseni. Și-o va ține morțiș că-n pahar e mai puțină tărie fiindcă s-a îmbibat în lămâie, plus ce ți-a rămas ție pe deget. N-ai nicio șansă cu un profesionist din ăștia. Unii dau doar cât li se cere. Alţii iau mai mult decât li se dă.

Ce-i de făcut? Uită-te-n ochii lui la primii cincizeci și comandă-i apăsat: „Fără gheață, fără lămâie”. O să încuviințeze înfricoșat de știința ta într-ale hoției de bar și-o să dea fuga. Ori, dacă vrei să-mi pari vreun rafinat, spune-i așa: „Votca fără gheață, că mă dor gâlcile, da‘ pune-mi pe-o farfurioară două felii de lămâie”. Cu asta, dacă nu-l dai pe spate, să nu-mi zici mie „votcă bătrână”… „Votcă” am spus? Am vrut să zic „Deșcă bătrână”…

Doamna limpede și aprigă îți sare adesea în ajutor. Dacă la o încercare îți lipsește un dram de curaj și nu-l găsești nicăierea… Dacă te sfiești să-i vorbești din inimă unei femei, că inima ți-e prea trează… Dacă te arde sufletul și nu se stinge văpaia decât cu nepăsarea uitării…

Atunci dânsa te mângâie și-ți șterge mucii de la nas, ca la copilul mic care s-a lovit și cere alinare. Trebuie numai să iei o dușcă. Uneori ești nevoit s-o faci pe ascuns, din sticluța plată pitită în buzunarul special, prin locuri ferite de cârcotași, cum ar fi liftul, ori o cabină de budă. Alteori o faci în văzul lumii, fără să-ți pese, cum se-ntâmplă în dragostele adevărate. Te-afișezi cu dânsa cum te-nfățișezi cu iubita pentru care ți-ai da și viața…