Învățătura despre seducție
Din romanul „Viața și faptele haiducului Tănase Vlăsia”

Îți ziceam într-o vreme că atunci când îți sângerează sufletul să te ferești de cântecele triste. Că dacă te-ai otrăvit să nu stingi focul tot cu otravă. Tot așa, când ți-e greu, să chemi amintirile frumoase, nu pe-acelea ce-ți umplu ochii de lacrimi și pieptul cu pietre. E păcat că-n zilele noastre tot mai mulţi copii dau în mintea bătrânilor…

Dar e și-o vorba a noastră, a galanților: femeile și-amintesc bine de bărbații care le-au făcut să râdă, iar bărbații nu pot uita femeile ce-i fac să plângă.

Deci căznește-te și dezgroapă din tine tot ce-ți întoarce zâmbetul pe buze, cum iese soarele după ploaie. Palid, murat, dar luminos.

Uite, mi-amintesc cum m-a scos întâia oară la femei maestrul meu, Costache Mandragoru, fie-i țărâna ușoară. În viaţă, mai presus de orice, trebuie să-ţi alegi mentorii. Oricine face şcoală, toată lumea învaţă meserie. Să-l deosebești însă, din mulţimea de inşi ce se-nghesuie să te instruiască, pe ăl mai potrivit, e cum ai acorda vioara-ntâi pentru marele concert. Mai dai un sacâz, mai rupi un arcuş, mai scârţâi…

O vreme mă fâţâisem de unul singur prin școala străzilor. Când am simţit că plesnesc de-atâta carte, am luat pauză. Am urmat apoi alte cursuri de-ale vieţii: șmenuri, tunuri, ţepe, caterinci. M-a costat ceva, dar a meritat.

Un singur lucru nu mă-nvăţase nimeni: cum e cu femeile. Trăiam singur cuc, dar și cucul tot are pe cineva. În fine, prin nişte relaţii am fost recomandat maestrului. „Poeme, şampanie, blănuri, decapotabile…” zicea dânsul. „Mofturi. Există un singur gest secret în faţa căruia nicio femeie nu rezistă, fie ea cenuşăreasă ori prinţesă. Îl știu de la străbunicul meu, care-a avut o sută paisprezece amante. Darul meu nu te obligă cu nimic, însă când vei avea prea multe dame, să vii tot la mine să te scap”.

L-am implorat să-mi împărtăşească degrabă gestul secret al seducţiei. Am aflat că el constă în a o atinge pe aleasa inimii mai sus de cot. „Atâta tot?” am zis. „Am mai luat eu fete de mână. Unele s-au smuls, altele mi-au tras palme”. Dar maestrul mi-a explicat că mângâierea trebuie să fie exact în zona indicată. „Mai jos de cot e mâna gospodinei, mâna mamei, mâna femeii cu slujbă. Tărâmurile ce trebuie explorate, luate în stăpânire, aşteaptă mai sus de cot”. „Cât de sus?” „Tot mai sus, tinere, tot mai sus!”

La primul seminar după lecție, m-am dus și-am apucat două fete mai sus de cot. Una s-a smucit, cealaltă mi-a ars o pereche de palme. „Nu mai sunt femeile străbunicului”, a oftat maestrul meu.

Cele mai dragi iubite ale mele au fost dintotdeauna acelea care nu s-au grăbit. Mă mai perpeleau ele… Le mai perpeleam eu… În cele din urmă, bucatele amorului ieșeau numai bune de înfulecat. În așteptarea lor, ne desfătam amândoi cu aromele și-o-mbucătură, două, de poftă. Iar când serveam flămând din dânsa, zicea: „Nu mai vrei o porție? Mai pune-ţi pune-ţi tot!”

Dar am pățit-o odată cu una.  De frumoasă ce era, ţi se tăia răsuflarea. De deşteaptă – îţi venea la loc. Asta n-avea habar, ori nici nu voia s-audă de dulcea așteptare, de pregătirea aceea căreia-i spune așa frumos prin cărțile de muzică: „preludiu”. Ei, și prietena asta a mea, cum mă prindea, cum mă… Ca să zic așa, povestea noastră de dragoste avea doar introducere. Până i-am spus, într-un miez de noapte: „Draga mea, bag de seamă că nu dai doi bani pe înlănțuirea firească a amorului. Poate că hormonul tău se descurcă și fără să aibă vreo altă pregătire, însă la anii mei el mai trebuie un pic îmboldit. Fă bine, rogu-te, și dă-i… o mână de ajutor. „Am râs amândoi de ne-am prăpădit și de-atunci lucrurile au mers strună.

Una din cele mai frumoase amintiri e o seară fierbinte de vară, acum niște ani… Nu contează câți.

Tocmai coborâsem de la drăguța mea, care mă făcuse să mă simt cel mai fericit om de pe pământ. Pluteam la două palme de-asupra asfaltului, nu mergeam. Îmi simțeam aripile cum împung spatele cămășii, să-l străpungă și să mă ridice în zbor. Și musteam de dorința de-a împărtăși cuiva această simțire.

Strada era aproape pustie. Dintr-un capăt și-a făcut apariția taxiul pe care-l chemasem, iar din celălalt Nadi, fata iubitei de la care tocmai ieșisem. Au ajuns în dreptul meu în același timp.

– Bună seara, Nadia, am spus.

Avea șaptesprezece ani și era minunată. Adierea serii îi înfiora părul și țesătura subțire a rochiței. Luminile străzii îi luceau în ochi, dar ai fi putut zice că sunt stele.

– Bună seara, a cântat. Ați fost pe la noi?

– Am fost, i-am răspuns și imediat am luat-o razna. Nadi, eu trebuie să merg până-n Cișmigiu, să iau un plic. Și am nevoie de cineva să mă însoțească. Durează un sfert de oră, apoi te-aduc înapoi acasă. Te superi?

– Vin cu plăcere, a cântat ea din nou.

Nu știu ce știa, ori ce bănuia. Ele ghicesc multe lucruri, de mici. Am ajuns iute cu taxiul în coasta Cișmigiului și l-am rugat pe șofer să ne-aștepte cinci minute. Nu s-a panicat.

Chiar la intrarea în parc, dinspre Sala Palatului, am oprit-o cu blândețe. Nu s-a speriat nici ea.

– Nu e niciun plic, Nadia, i-am spus. Te-am adus aici ca să te sărut. O singură dată, apoi ne întoarcem acasă. Și nimeni nu va ști asta niciodată… Va fi secretul nostru…

Au fost cele mai dulci o sută de sărutări pe care le-am primit în viața mea…