Cartea nimicurilor
Fragment din romanul cu același nume, agitându-se pe masa de lucru

Email

La numai o săptămână după ce părăsisem lumea asta pentru cealaltă, Valer Leu (poreclit de noi în studenţie „Jimmy”, datorită admiraţiei sale naive şi în bună parte ignorante pentru Led Zeppelin) traversa bulevardul Carol prin dreptul librăriei Eminescu, îndreptându-se spre acel loc de unde, în tinereţe, cumpăra tranzistori motorola pentru a construi staţii de amplificare.

Traversa în stilul său: pe galben, în diagonală, cu ochii lipiţi de formele adolescentine ale unei doamne în pantaloni scurţi, care traversa şi dânsa, având un avans de patru metri. Cu şase luni în urmă, sosit în capitala patriei pentru o specializare, îmi mărturisise că şi-a păstrat, peste ani, principala trăsătură de caracter care-l făcuse atât de popular, în afara burţii: „Mă fascinează femeile, corpul lor, tot ce au ele pe dinafară”. Există, între frazele banale sau purtând tatuajul ridicolului, afirmaţii care ţi se întipăresc în minte, cărora le lustruieşti prin repetare înţelesuri adânci, simple şi calde, de care nu te mai desparţi până la sfârşit.

Ajungând în siguranţă pe trotuar, Jimmy uită pentru moment de tranzistorii trecutului şi trecu în faţa doamnei ca să vadă, ca un cunoscător, dacă faţada e pe măsura fortăreţei. Intenţionase o privire de o secundă şi un semn cu sprânceana. În loc de asta, rămase trăznit.

Doamna râse, luându-l de braţ, apoi îl sărută zgomotos pe amândoi obrajii.

– Andreea, tu? făcu el ca-n filme.

– Valerică! suspină ea.

Se studiau reciproc. Peste el, anii trecuseră adăugând doar câteva kilograme şi ridurile de la colţurile ochilor. Kilogramele îl lăsau indiferent. Întotdeauna avusese destule.

Andreea suferise însă o transformare subtilă. Pe vremea când ea și cu mine zburdam împreună, prin secolul trecut, era o fată veselă, fragilă, emanând în jur un spirit camaraderesc şi-un devotament de-a dreptul seducătoare. Adică, ce bărbat, fie el şi băiat, nu se-ndrăgosteşte de-o femeie, fie ea şi fată, care merge la bere fără să se strâmbe, îţi dă şi ultimii bani din buzunar, te veghează când boleşti, râde şi plânge cu tine?

Din motive care încă nu-şi găsesc locul aici, ne-am despărţit în urmă cu douăzeci şi cinci de ani şi nu ne-am mai revăzut de atunci. Doar o dată, pentru cincisprezece minute.

Acum mă aflu, imaterial, în faţa unei doamne de cincizeci de toamne (când şi de ce devine nepotrivit să le mai spui „primăveri”), subţire, elegantă (unde sunt salopetele de jeanşi care trebuiau date la strâmtat?), cu dare de mînă dacă e să judecăm după colecţia de bijuterii scoase la aer.

Are privirea în spatele căreia, dacă nu ghiceşti chiar Enciclopedia Britanica, stau ascunse toate experienţele indispensabile unei femei mature. Păstrează zâmbetul ironic al studenţiei, numai că acum el e justificat probabil de mult mai multe.

Stau ei ce stau, Jimmy o invită ca pe vremuri la o bere ieftină, ea râde iar şi-l trage într-unul din barurile de la „coada calului”, pentru o cafea şi un coniac mic, fiindcă zice:

– Mă-ntâlnesc cu bărbatu-meu abia la trei.

Iar el:

– Vezi că eu sunt cu banii număraţi!

La al doilea coniac, Jimmy încă se minunează de ce-a putut ieşi din fetişcana pe care odată a încercat să mi-o sufle. Nici nu-şi mai aminteşte că acum o săptămână eu şi cu el ne-am despărţit definitiv. Îi aduce aminte doamna Vergilescu, fostă Popa :

-–Da’ de Dănuţ ce mai ştii?

Şi se pregăteşte, cu genele fluturând în briza cochetăriei de cincizeci de ani, să audă de la el cum am întrebat eu oftând despre ea, cum o regret şi-acum ş.a.m.d. Imediat ce el îi răspunde (cam abrupt, ce-i drept, în bună măsură din pricina coniacului) că nu mai activez pe lumea asta, ditamai doamna se dă în stambă, ţipând, vărsând paharul şi revărsând, de-a dreptul pe măsuţa placată cu marmură, lacrimi cât ciucurii de cristal ai candelabrului din tavan.

– Dar cum? întreabă siderată, printre sughiţuri. Cum s-a prăpădit?

Iar el îi povesteşte…

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

eighteen − 8 =