Marea carte vine

Email

Anul trecut mă hotărâsem să scriu o mare carte.

O asemenea decizie e foarte greu de luat în viaţă, cel puţin când o iei pentru prima oară. Nu ştii dacă eşti pregătit să scrii marea carte, dar mai ales nu ştii dacă ceilalţi sunt pregătiţi s-o citească. Parcă ar fi o premieră că un Homer se naşte în afara epocii lui Homer?

 

Neavând la ce să te raportezi, pentru că marile cărţi ale celor din jur nu sunt chiar atât de mari, nu ştii nici cât ar trebui să fie de mare. Cu numărul de pagini nu-i o problemă. Mai stai nopţile, mai bei o cafea, îţi mai iei ajutoare, prieteni, rude… O scoateţi.

Dificultăţile țin însă de chestiunea alurii. Să fie marea carte una monumentală? Să fie scriitura masivă, stilul – un transatlantic, capitolele – spărgătoare de gheaţă traversând maiestuoase mările de critici bălăcindu-se neputincioşi cu răţuştele lor gonflabile? Să fie, dimpotrivă, marea carte mai mult zveltă decît solidă, înaltă, fragilă, filigranată? E greu să te hotărăşti pentru prima. La următoarele tale cărți mari, deciziile sunt mai simple. Curând ai un raft plin cu mari cărţi.

N-aveam niciun subiect în cap, dar nici asta nu era o problemă. Citisem, nu mai știu unde, că dacă vrei să faci ceva, principalul este să stabileşti când, nu cum. Subconştientul o să găsească singur cele mai bune căi pentru atingerea ţelului tău. Aşa şi zicea, parcă: „Mai întâi, fixaţi-vă un ţel”. Am lăsat deci subiectul marii cărţi în sarcina subconştientului, că mai aveam şi altele de rezolvat, murăturile de toamnă, țeava de la baie, rechizitele ălor mici etc.

Mi-am închipuit că, la vremea la care trebuşoarele or să fie gata, voi avea pe masă şi un subiect nou-nouţ, numai bun de scris.

Habar n-am ce s-a întîmplat. Ori că subconştientul ăsta era cam puturos, ori că n-am ştiut eu să-l cointeresez, ori că pur şi simplu avea altceva mai bun de făcut… După vreo zece zile, când să mă apuc de marea carte, tot n-aveam un subiect. Așa că l-am dat naibii de subconştient. O să fie o mare carte despre oameni şi viaţă.

Auzind asta, toţi cunoscuţii din cartier au năvălit să-mi povestească vieţile lor. După spusele lor, fiecare era o mare carte. Eu nu mai făceam nimic decât să deschid şi să închid uşa după ei, după care să-i ascult ore în şir. Parcă eram birou de audienţe.

Din păcate, multe din vieți mă adormeau şi am uitat să-mi iau notițe…

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

two × 2 =