Cartea nimicurilor (5)
Fragment din romanul cu același nume, agitându-se pe masa de lucru

Email

Mă urc cu tine în vagonul de clasa întâi și te urmăresc făcându-te comodă în compartimentul gol, unde te-ai așezat punând picior peste picior. Fiindcă mergi la Predeal, porți un tricou, pantaloni pană și pantofi sport, toate de la firme grele, firește, așa că nu-mi pot petrece călătoria de două ore și jumătate holbându-mă la frumoasele tale gambe. Nu prea mai îmbraci fuste și rochii de când s-a născut prima din cele două fete ale tale, terorizată de impresia că niște kilograme în plus ar devasta imaginea formelor catifelate.

Oricum, nu există și o excursie a mea, de vreme ce legătura cu spațiul și timpul îmi sunt nu numai din ce în ce mai relaxate, dar și tot mai lipsite de un înțeles în lumea noilor mele percepții. Sunt și atât, într-un „undeva” care poate însemna la fel de bine „peste tot”, într-un „cândva” care (dacă n-am crezut degeaba o întreagă viață pământeană în viața de apoi) trebuie să se transforme în „mereu”. Măcar am fost eliberat de grija locului meu în univers. Această chestiune de bonton în toate epocile și societățile, pentru milioanele de prostovani care nu ne-am mulțumit pur și simplu să trăim minunata viață, ci ne-am irosit-o silindu-ne să cugetăm la „de ce”, „cum”, „pentru ce”. În văzul tuturor, firește, altfel n-am mai fi părut mai importanți decât alții.

Dar „acum” sunt „aici”, cu tine, dragă Antonia Vergilescu, în trenul de Predeal.

Vom ajunge puțin după prânz, iar spre seară tu te vei întâlni aproape de Cabana Vânătorilor cu Ilincuța Huidu, o verișoară de-a lui Gimi, plecată în Australia la începutul anilor ’90, cu marea dragoste a vieții ei, un sudor cu înaltă calificare, care-i învinețea sistematic frumoșii ochi. Cel puțin, dacă tot mi-a dat mie papucii pentru acela (pe vremea aia eram expert în primirea papucilor), m-a uns la inimă acel detaliu sportiv. Nu-i mai trebuiau nici farduri.

Acum Ilincuța a trecut oceanele ca să vadă ce s-a ales de apartamentul ei din Predeal, pe care l-a cumpărat înainte de revoluție. N-o știam atât de gospodină.

Iar tu, Toni, ai găsit-o pe lista pe care ți-a alcătuit-o Gimi, cu observația „nea Dan a suferit foarte mult din cauza ei”. Și asta ți-a activat o stare frenetică. Trebuie neapărat să afli, ca și cum de asta ar depinde descifrarea marelui mister al vieții și dispariției mele, dacă am iubit-o pe fata/femeia asta (are și ea vreo patrușcinci), cât, cum, de ce, dacă am iubit-o mai mult decât pe tine, din moment ce „am suferit foarte mult”. Adică aceleași întrebări pentru care ți-ai abandonat bărbățelul la Călărași și ți-ai luat concediu, pornind să mă cauți, să mă regăsești. Cât, cum, de ce…

Te mai mângâi cu privirea o vreme, îți dezmierd trăsăturile prea puțin alterate ale chipului tău de la douăzeci de ani. Ochii migdalați, gura mică, pomeții proeminenți, sprâncenele frumos arcuite. Apoi te părăsesc în vagonul de clasa întâi, căci nu mai are niciun rost să parcurgem împreună tot restul drumului.

Îndes timpul și spațiul prin buzunare și mă duc direct la întâlnirea ta cu Ilincuța, pe terasa apartamentului ei de lângă Cabana Vânătorilor.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

15 − seven =