Cartea nimicurilor (6)
Fragment din romanul cu același nume, agitându-se pe masa de lucru
Da, stricaseră și cei doi amici case de femei măritate, căci le păreau lucruri, pe cât de mârșave, pe atât de lesnicioase și incredibil de dulci, odată duse la bun sfârșit.
Ai zice că nimic nu-i mai strâns în lumea asta și de nedesfăcut ca jurămintele din dragoste, acelea care le faci într-o cumpănă sau alta a vieții, cu aleasa inimii. Dar cei despre care vorbesc știau prea bine că jurămintele sunt de multe feluri. Și trebuie să iei aminte când le-mpletești, ca să te lămurești de fiecare dată cu care ai a face. Iar mai târziu, băgarea de seamă va folosi negreșit.
Însă oricare ar fi acestea, ele se supun obiceiului cu care au venit pe lume, de la Adam și Eva. Se leagă și se dezleagă. Șmecheria așadar nu e alta decât să-ți legi lucrurile așa fel încât să le poți dezlega și când le dezlegi s-o faci cumva încât să le poți lega la loc.
Erau, mai întâi, cele nefericite în căsniciile lor. Ele fie că țineau bărbați care se purtau rău; fie că ajunseseră, după ani mulți ori puțini, la lehamite și plictiseală și li se părea că o altă viață, mai sclipitoare, le așteaptă, decât aceea cu cratițe și copii; făcuseră mult prea multe compromisuri; ori se mai întâmpla că nu erau chiar nefericite pe termen lung, dar într-o bună zi pățiseră vreo belea și nu se putuseră bizui pe murătura de bărbat cu care se pricopsiseră.
În cazul uneia din acestea, lucrătura de dezlegare era cea mai lesnicioasă. Tot ce aveau de făcut era să-i sporească nefericirea care deja o macină și să-i ațină calea acolo încotro aveau să fugă de ea. Iar ca să-i ațâțe nefericirea, trebuia numai să picure cucuta în urechile femeii, picătură cu picătură, niciodată în grabă. Ei puneau un pic, și lăsau picul să lucreze. Restul făcea ea singură.
Se mirau doar așa, în treacăt, că o minune ca dânsa se lăsase prinsă de-un bărbat cenușiu, ursuz, neatent. Nu ziceau toate astea pe șleau, ci doar, când venea vorba de acela, scăpau un „hm” îndoit și-și cereau imediat iertare.
Apoi rugau o prietena a ei, care le era mai prietenă lor, să-i laude.
Pe urmă, îi umflau victimei calitățile cu pompa și-i bagatelizau cusururile, ca ea singură să se-ntrebe ce-o căuta lângă mârlanul luat cu acte, în loc să-și veselească sufletul cu niște drăgălași ca ei.
Dar mai cu seamă îi spuneau mereu, oftând prefăcuți, că-i respecți mult cununia, că de n-ar fi legată… Așa însă, doar să-i îngăduie cinstea de-ai fi prieteni buni, duhovnici, umeri ce pot fi stropiți cu lacrimi.
Și azi așa… mâine-așa… Începea să i se pară dragostea mai frumoasă în zilele fără soț.
Veneau la rând cele fericite în mariajul lor, cele mai anevoioase. Acelea care-și sorbea bărbățelul și copilașii din priviri, ciripeau voioase cât era ziulica de lungă, stăteau cocoțate pe soclul căsniciei și nu mai voiau în ruptul capului să se dea jos.
Ei, dar orice monument, fie cât de solid, tot are micile lui fisuri, pe care le sapă nu vântul și ploile, ci chiar credința bărbatului că, orice boacănă ar face dânsul, femeia lui tot fericită o să fie. Începe să fie neatent la fleacuri, lipsa de primejdii îi anchilozează băgarea de seamă. De la o săptămână la alta, o zbârcește tot mai rău. Mai o glumiță usturătoare când nu trebuia, mai un răspuns în doi peri când e-ntrebat cum vine rochia cea nouă… Toate se-adună și sunt socotite odată.
Calea cea mai simplă pentru cei doi amici era să-i dai brânci nevestei de pe soclul ei și s-o prindă în brațe înainte de-a se dezmetici. Întâi i se înfățișeau ca inși nefericiți tare, bărbați de bărbați, dar fără noroc la femei, mai cu seamă la cele deosebite, ca ea.
Curând, îmboldită de instinctul matern, îi lua sub aripă și le dădea sfaturi și încerca să-i lipească de niște prietene. Atunci, treceau la următoarea mișcare:
La fel, cu picătura, ei îi arătau că nu se pot lega cu totul de-o femeie. Că orice om, cât de fidel cuplului, tot are nevoie să-i rămână ceva numai al lui, pe care să nu-l pună la un loc, în ciorba căsniciei, pentru burțile amândurora. Un secret, o pasiune, vreo prietenie, un romantism, o aventură, vreo nebunie… Și asta le va fi de folos ambilor soți, căci îi va feri de plictisul anilor și le va păstra dragostea proaspătă.
Îi spuneau astea o dată doamnei și după ceva vreme ei i se năzărea că la fel ar trebui să se petreacă lucrurile la dânsa. Și pricepea că amicii care o povățuiau atât de bine, erau chiar ei cea mai cuminte nebunie pe care o avea la îndemână. Chiar dacă-și dădea seama că nu-l poate lua pe niciunul de soț, măcar era grozav de ispitită să-l ia de bărbat disponibil.
Mai erau, desigur, și cele mai numeroase, acelea care nu se simțeau nici fericite, nici nefericite, ci așa, călduțe. Dar de acestea cei doi se fereaau pe cât le stătea în putință. Întâi, că ele nu puteau ațâța văpăi adevărate. Al doilea, că erau cele mai primejdioase. Omului simplu nu-i trebuie mult ca să-ți ceară enorm…
Add Comment