Cartea nimicurilor (7)
Fragment din romanul cu același nume, agitându-se pe masa de lucru

Eram cincisprezece, șase gagici și nouă fraieri, în căminul termocentralei.

Jumătate fuseserăm colegi de an, la facultate, chiar dacă nu în aceeași grupă. Ne știam măcar din vedere, de vreo cinci ani, și asta echivala cu o prietenie pe viață, mai ales că acum înfruntam împreună vitregiile stagiaturii. Ceilalți s-au adaptat iute acestui nucleu.

Dimineața ar fi trebuit să prindem trenul de navetiști, la cinci jumate, o oră despre care, în viața mea de până atunci, habar n-avusesem că există. Trenul ne-ar fi dus „la uzină”, unde primul schimb începea la șase.

Unii prindeau cursa asta (nu știu cum am făcut, dar am reușit chiar și eu de câteva ori în patru ani). Alții, cei mai mulți, o ratau. Jucam bridge de la opt seara, până pe la două, trei dimineața. Fumam. Dregeam donele cu votcă și pincfloid dintr-un magnetofon martirizat. Apoi organismul își cerea, în mod firesc, drepturile. Iar printre drepturile astea trenul navetiștilor nu mai avea loc.

Dar ne descurcam cu șefii noștri și-a doua zi o luam de la capăt, mai ales că nu eram toți schimbul unu în același timp. O viață captivantă, ca un fel de continuare a poznelor din căminul facultății.

Cu toate astea, după o vreme, traiul frumos a început să scârțâie. Câțiva se cuplaseră, formând trei, patru perechi, care uneori nu se mai lipeau de programul colectiv, preferând să iasă prin nenorocirea de orășel, sau pur și simplu să și-o tragă într-o cameră, chiar în timpul orelor de bridge. Iar pereții căminului, construiți economic, erau subțiri…

Jocul mergea mai departe, donele, votca, țigările, pincfloidul, dar parcă nu mai era tot ăla. Împătimiții știu că bridgeul serios nu e destul de serios cât timp nu sar scântei. Dacă partenerii de pe axă nu se înjură la un moment dat și nu se amenință reciproc cu moartea după o donă ratată, se cheamă că nu pun destulă pasiune. Și-atunci, fără pasiune, unde mai e frumusețea confruntării?

Ei bine, odată ce efectivul se rărise, patima – rămânând aceeași, a trebuit distribuită unui număr de jucători considerabil redus. Scandalul era acum permanent, chiar la câștig, și atât de viguros încât acoperea pincfloidul cu totul. Iar votca nu reușea să atenueze cu totul pornirile criminale. Profesioniștii știu că, în cazul unui conflict, sticla goală e mai eficientă decât cea plină. Din fericire, combatanții evită în general, conform unui cod nescris, să risipească prețiosul lichid.

Se spărgea gașca, vorba băieților de la „Sarmalele reci” – un vers compus zece ani mai târziu…