Cartea nimicurilor (8)
Fragment din romanul cu același nume, agitându-se pe masa de lucru

Email

Nu sclipește nicio rază de lumină în bezna căutărilor noastre, draga mea dragă. Îți primejduiești vacanța, reputația și, cine știe, poate chiar o căsnicie exemplară, ca să deslușești dispariția mea, dar nu numai atât, viața mea din ultimii douăzeci de ani, drumurile pe care am apucat fără tine, iubirile, bucuriile, decepțiile.

Dacă Gimi te-ar fi luat de mână și te-ar fi dus pe-o alee de cimitir, în fața vreunei cruci de marmură împodobită cu un epitaf bine adus din daltă, am fi știut o socoteală toți trei. Ai fi îngenuncheat scuturată de suspine, ai fi aprins o lumânare (deși știi bine că niciodată n-am suportat mirosul de parafină topită), apoi, cu spiritul practic care nu te-a părăsit niciodată, ai fi făcut ceva ordine în rânduiala amenințată de bălării a mormântului.

– Ce naiba, mă, Gimi… ai fi hulit mormăind. Nu puteați și voi să…

Dar pentru moment nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu mine, nici măcar el, nici măcar eu însumi. Mă aflu într-un univers paralel și nu-mi amintesc cum am ajuns aici? Am murit într-un accident? Mi-a făcut careva felul? Mi-ar prinde bine ca tu să afli toate astea și ceva pe deasupra.

Ori poate mi-am luat singur zilele, ca un exaltat, cu un ultim gest din colecția celor care au însoțit scălămbăielile mele prin viață. Și dacă lucrurile stau așa, motivul, ori motivele au puțină importanță acum pentru mine. Mă interesează mai mult ce-am ales.

M-am împușcat, ca Hemingway, pe marginea unui drum prăfos, de țară? Dar nu mă văd cheltuind banii pe o pușcă, nici măcar pe un pistol. Formalitățile sunt îngrozitoare, iar șansa să fac rost de la una din cunoștințele mele e infimă. Atunci, mi-am pus ștreangul, ca Esenin? Îmi trec prin cap numai sinucideri ale unor mari scriitori, ceea ce trădează fără doar și poate o vanitate nemăsurată. Lista din care pot alege e lungă și spectaculoasă, din ce în ce mai îmbietoare. Sepuku, precum Mishima? Supradoză ca Pavese, Zweig, ori chiar Odobescu? Ori, de ce nu, înecat, ca imaginarul Martin Eden? Au și personajele cărților dreptul la dispariții nobile, precum părinții lor literari.

Dar ca să pun punct acestei mascarade, dragă Toni, cel mai mult mi-ar fi pe plac să-i urmez bătrânului bețivan american, căci vorbele lui mi se potriveau cel mai bine: „Pentru a scrie despre viață, trebuie mai întâi s-o trăiești. Viața e un truc greu de învățat.” Așadar, adio arme…

N-ai aflat nimic încă, Antonia, și pe măsură ce se scurg zilele te simți tot mai împovărată. La începutul drumului tăi l-ai rugat pe Gimi să te ajute, să-ți dea măcar o sugestie, un sfat, de unde, cu ce să începi. Dar nu mai e nici dânsul acela care era. Blestemul monotoniei, al vieții de după viață, l-a lovit și pe el, blocându-l în adăpostul căminului. În ceea ce, odată cu trecerea timpului, a devenit de fapt adăpostul anti-viață. Ți-a cerut iertare că nu-ți poate fi alături și s-a întors în orășelul lui, la obligațiile slujbei și ale familiei. La o fișă a postului.

Tot ce mai poate face este ca din când în când să-ți povestească la telefon întâmplări din studenție, din anul ce-a urmat fugii mele de tine și ce i-am mai spus eu în deceniul dinaintea definitivei plecări. Ori să te pună pe urmele unor femei care au trecut prin viețile și paturile noastre, ale mele și-ale lui, fiindcă el mi-a ținut loc și de jurnal intim, așa cum i-am ținut și eu, la rândul meu.

Singurul care-ți poate sta alături sunt așadar chiar eu, doar eu…

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

20 + 1 =