Însoțitoarea de zbor (1)
Fragment din romanul „Cartea nimicurilor”

Email

Iată ce mi-a povestit Gimipeigi, pe la începutul mileniului trei, într-o vreme când împlinirea lui socială părea aproape desăvârșită, conform canonului râvnit (cămin-familie-profesie-avere):

Nu plecase niciodată la un drum mai de lung decât Cluj-București și retur. Chiar și-așa, de fiecare dată, i se păruse o mare expediție în necunoscut. Ca s-o parcurgă cu bine, se suia în trenul de noapte și se anestezia cu trei, patru gâturi de palincuță. Uneori mai multe. Dormea neîntors până la destinație, când îl trezea conductorul. Pe cât se-arăta de priceput în multe alte domenii, pe-atât de vulnerabil era față cu aventurile geografice.

Dar la un moment dat, Gimipeigi se pomenise trimis cu treburi, nu-i venea să creadă, tocmai la Sofia. Tocmai în Bulgaria, frate! Doamne, Dumnezeule, te pomenești că avea să afle acum, la a doua tinerețe, că Pământul e rotund, nu plat.

Era vorba de-un zbor de vreo trei ore jumate, inclusiv escala la București, cu o cursă „low cost”. Dar putea, la fel de bine, să fie traversarea Atlanticului cu pachebotul Titanic repus pe linia de plutire. Perspectivele se arătau nu mai puțin sumbre.

Se pregătise trei săptămâni în vederea marii încercări, adăugând exercițiilor mentale și unele de ținere a respirației. N-ar fi putut nici el să explice prea bine rostul acestora, dar probabil în subconștient voia să fie gata pentru o eventuală depresurizare a avionului. Bagajul lui conținea și niște aripioare gonflabile, ca acelea cu care învață copiii să înoate, deși traseul urma să survoleze doar câteva ape curgătoare și niște crescătorii piscicole. „Să fie acolo, că nu-mi cer de mâncare…”

Venise ziua de asalt.

Trecem peste întâmplările mai mult sau mai puțin hazlii are îmbarcării, ori peste emoția puternică a decolării, amplificată și de revelația logică, inginerească, potrivit căreia, dacă ai decolat, la un moment dat e musai să și aterizezi. Trecem și peste glumițele îndoielnice ale celorlați pasageri, în coaliție cu membrii echipajului, la vederea unui Gimipeigi chircit în fotoliu, cu expresia condamnatului la dezmembrare.

Acum era bine. Savura al patrulea uischi, servit în păhărel de plastic de o stewardesă frumușică foc, probabil cu un cap mai înaltă decât el, în ochii căreia distingea experiență cu bărbații și deschidere la dialog. Oare ce-o determinase pe această femeie superbă să se aplece chiar în dreptul lui, când în avion puteau fi remarcate câteva exemplare masculine de excepție? De bună seama un puternic instinct matern, slăbiciune pe care Gimipeigi știa s-o exploateze ca nimeni altul. Și când, cu o inspirație de geniu, găsise prilejul de a-i povesti femeii în șoaptă despre aripioarele gonflabile din geanta de voiaj, ei îi dăduseră lacrimile de râs, dar în același timp îi și strânsese mâna ușor, cu un gest inconfundabil. Avea să fie a lui îndată ce locul și ocazia – în fine, destinul, s-ar fi sincronizat.

Să n-o mai lungim.

Stewardesa trebuia să rămână peste noapte la Sofia, ca și Gimipeigi (ocazia!).

Era cazată la același hotel cu dânsul, culmea, pe același etaj (locul!).

Îi mărturisise că-l place și că n-ar deranja-o să petreacă seara împreună. Dar toate mesele din restaurant erau ocupate și la bar Gimipeigi avea dificultăți cu taburetele înalte (destinul!).

(va urma)

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

15 + 6 =