Muntele lui Venus
Fragment din romanul „Cartea nimicurilor”

– Antonia, așa zici că te cheamă, nu? Ce vrei tu de la mine, să-ți povestesc de băiatul ăla? Abia mi-l mai aduc aminte. Ne-am tras-o numai de vreo două ori, o dată cred că prin Ciucaș, la cabana aia care-a ars și altădată, nici asta nu-i sigur, într-un refugiu, pe timp de iarnă, când ne prinsese noaptea pe traseu, din cauza tâmpitului de Fane Cazan.

Nici ție nu-ți place, Toni, femeia care și-a făcut un titlu de închipuită noblețe din a spune pe șleau ce-i trece prin minte. Pune tot pe masă, ca o mare mămăligă, călăuzindu-se după zicale populare precum „ce-i în gușă și-n căpușă”. Asta de tact, ori discreție n-a auzit.

– Dacă abia ți-l amintești, cum de-ai reținut atâtea detalii? încerci tu o împunsătură.

Însă nu merge la ea așa ceva, și dealtminteri vrei să afli cât mai multe, nu?

– Moaca lui o revăd ca prin ceață. Dar țin minte că mă pișasem pe mine de frig. Eram șase, gen. Eu, Piști Iacov, Dani ăsta, Fane Cazan, și-ncă vreo doi. Am plecat de la cabana… nu mai știu care, pe la prânz, c-o ținusem toată noapte într-un chef. Nici nu mai vedeam pe unde calc, mă țineam și eu după ceilalți, pe potecuța dintre nămeți, iar ei tot cu ochii după punctul roșu pe bandă albastră.

Trebuia să ajungem înainte să se întunece, la cealaltă cabană… aia, frate, cum îi zice… Și la un moment dat, ce să vezi, potecuța o ia peste un dâmb înghețat. Înghețat, daʼ înalt numai cât cotețul găinii, să moară familia mea.

Of, Antonia, eram tânăr și nesătul, iar Ramona, drăguța de ea, trupeșă, bine făcută, cu pieptul ca prova Titanicului și, mai ales, foarte disponibilă.

– L-am urcat toți, afară de Fane Cazan, care fiind scund și gras, cu niște picioare scurte rău, aluneca încontinuu, de ne scăpam pe noi de râs. Până la urmă, văzând că se-ngroașă gluma și pierdem vremea, băieții ăilanți au vrut să-l tragă. Ce să vezi, piticania pocită nu vrea cu niciun chip, zbiera la noi că se descurcă singur, s-o luăm înainte, ne-a scuipat, circ, fițe de fițe. Atunci băieții s-au supărat și-au pornit mai departe, înjurându-l. Deja pierdusem juma de oră cu toată distracția.

– Și l-ați lăsat acolo? În pustietate? Iarna? Pe înserat?

– Da, da, da și da. Trebuie să știi că aveam o gașcă de arzoi ce nu s-a pomenit. Piști Iacov, Dani, Vasile Bălașa zis „Sfântul”, Mielu nu-mai-știu-cum… Beau, băteau și futeau non-stop.

Nu prea sesizezi, Toni, legătura dintre spiritele nobile ale muntelui și sportului, cu băutul, bătutul… mă rog. Dar episodul începe să fie fascinant. Arzi de nerăbdare să afli rolul meu în această aventură, deși deja îl cam bănuiești. Povestea merge mai departe.

– Totuși, după încă o jumătate de ceas n-am oprit să-l așteptăm pe bulangiu, să-i ardem șuturi în cur. Ne-a ajuns din urmă după niște zeci de minute, cu o față, culmea, de ziceai că tot el ne târâse până atunci. Vasi „Sfântul ” i-a schimbat expresia cu un dos de palmă.

Era limpede că nu mai ajungem la cabană înainte de căderea întunericului, nici măcar pe-aproape. Piști Iacov și-a amintit de-un refugiu aflat cumva pe-aproape, unde puteam înnopta ca vai de lume, dar la adăpost. Mai aveam fiecare câte o conservă, afară de Fane, care le mâncase pe-ale lui, socotind că va petrece la cabană cu pui fripți. Merita să se culce flămând. Cât despre apă de băut, era cu miile de tone în jur. Trebuia doar s-o topim.